Din vremea lui Pazvante Chiorul. Pedepse în codul penal: tăierea nasului, a mâinilor, a penisului

26 Iun 2019 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Pedepse în codul penal: tăierea nasului, a mâinilor, a penisului

Închisoarea şi regimul ei nu constituie o preocupare pentru societatea românească a secolului al XVIII-lea. Nu există programe sau regulamente care să fixeze norme cu privire la statutul deţinuţilor, iar izolarea prizonierilor de lumea exterioară este departe de a constitui o realitate.

Izolarea individuală ca „principiu de bază” al privării de libertate şi solitudinea ca „instrument pozitiv de reformare” par irealizabile.

Şi totuşi, temniţa este asociată de unii cu moartea, ca şi în mormânt, între zidurile puşcăriei individul intră într-o cumplită stare de degradare: „Şi va fi păcat să pieiu şi putrezescu la închisoare având casă şi copii”, sună jalba de graţiere a unui deţinut.

Michel Foucault constată că foarte curând spre sfârşitul secolului al XVIII-a, închisoarea a devenit „forma esenţială de pedeapsă”.

Argumentul în susţinerea acestei ipoteze îl constituie codul penal francez de la 1810, şi apoi cel austriac şi rus puternic influenţate de ideile beccariene, unde, între moarte şi amenzi închisoarea ocupă „întregul câmp al pedepselor posibile”.

Pentru Ţara Românească, atât cât se poate urmări o evoluţie, se observă o utilizare intensă a sistemului penitenciar, numai dacă ţinem cont că temniţe se aflau mai peste tot aducând importante venituri, „banii grosului” fiind amenda plătită de întemniţaţi pentru a fi eliberaţi.

La nivel legislativ nu are loc o convertire a amenzilor, mutilărilor sau a pedepsei capitale în detenţie, ba chiar micul cod penal conţine pedepse foarte aspre: tăierea nasului, a mâinilor, a penisului, a capului.

Abia la 1818 prin Legiuirea Caragea s-ar crede că această evoluţie devine vizibilă şi că mai multor delicte le corespund în plan punitiv închisoarea sau ocna. Sunt lăsate în afara codului sancţiunile aplicate litigiilor judecate de Biserică.

În câmpul experienţei judiciare schimbarea se produsese deja în momentul în care domnii, urmând o politică „luministă” şi umanitară, au încercat pe cât posibil să evite aplicarea pedepsei cu moartea sau a mutilărilor de orice fel.

Fireşte că această politică s-a răsfrânt şi asupra sistemului juridic şi treptat-treptat închisoarea devine o „soluţie detestabilă”, dar necesară. Consiliul ecleziastic s-a adaptat şi el foarte repede, mai ales că iertarea şi clemenţa sunt atribute esenţiale ale justiţiei creştine.

Spre deosebire de sistemul de încarcerare francez, descris de M. Foucault, cel românesc nu are în spate o ideologie, nici teoreticieni, dar starea închisorilor este practic aceeaşi.

Lipsa fondurilor necesare întreţinerii sau construirii altora reprezintă justificarea principală a puterii.  ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră