Din vremea lui Pazvante Chiorul. Păruială între soacră şi noră pe prăvălia unui bărbier

03 Aug 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Păruială între soacră şi noră pe prăvălia unui bărbier

Pe la anul 1770, are loc o dispută între soacră şi noră. Păuna a fost măritaă cu Iane bărbierul din mahalaua Biserica Dintr-o Zi, Bucureşti, doar un an şi jumătate. Au împreună pe Mărgărita copila. După moartea lui Iane şi după un an de doliu, Păuna se mărită şi revendică din casa soacrei atât lipsa de zestre, cât şi „rămasurile de la soţul ei”. În faţa clericilor de la Mitropolie, se citeşte foaia de zestre, „din cuvânt în cuvânt”; lipsa de zestre constatată, baba Maria este bună de plată.

Cum se vaită că n-are de nici unele, nora cere prăvălia pe care o avea, de altfel, în administrare de mai bine de zece ani. Deşi locuieşte cu noră-sa, cu cel de-al doilea soţ al acesteia, deşi îi dăduse în grijă prăvălia, Maria nu vrea să i-o cedeze, susţinând că a cumpărat-o cu banii din zestrea ei. Nu are însă dovezi. Beleaua este alta, că soacra şi noră convieţuiesc în aceeaşi casă şi se ceartă probabil pe prăvălie zi de zi. Copila Mărgărita este cea care le ţine împreună, moştenitoarea de drept a tatălui ei.

Prăvălia nu aparţine nici Mariei, nici Păunei, ci constituie zestrea Mărgăritei. Părinţii clerici s-or fi întrebat cine ar fi mai în drept să deţină această prăvălie: Maria în calitate de mamă, Păuna în calitate de soţie şi mamă a copilului lui Iane sau fiica lui? Cine ar fi capabil s-o chivernisească astfel încât să asigure minima existenţă a celor trei urmaşe ale lui Iane, dar să „umple” şi viitorul (zestrea) unei fete? Toate cele trei femei au un punct slab: Maria este „bătrână, slabă şi neputincioasă”, Păuna s-a recăsătorit şi ar putea risipi oricând banii fără să se gândească la viitorul fiicei sale (ea sau cel de-al doilea soţ), Mărgărita este încă minoră şi mai presus de toate femeie.

Epitropia pare o soluţie de compromis capabilă să ofere bani (din chiria prăvăliei de bărbierie de lângă hanul lui Şerban vodă) pentru lipsa de zestre, pentru grija unei babe şi a unui copil, dar şi să prezerve moştenirea ce ar fi parte din zestre. Păuna se făgăduieşte să le ţină pe cele două sub acoperişul ei, dacă tot va primi şi bani. Cazul pune în evidenţă că societatea (prin glasul clericilor de la Mitropolie) este atentă, mai întâi de toate, la cei „slabi” pe care încearcă să-i protejeze, apoi gândeşte în perspectivă: la zestrea şi măritişul unei fete.

Se ştie că asigurarea unui loc în rai presupune nu numai o viaţă plăcută lui Dumnezeu, ci şi îndeplinirea unui lung şir de rituri şi pomeniri, acestea din urmă devenind mult mai importante decât primele. Asigurarea lor revine moştenitorilor averii patrimoniale. Cu copii sau fără, cel ce urmează să plece se teme întotdeauna pentru sufletul său şi încearcă să găsească cea mai potrivită persoană care să nu uite să-i răscumpere păcatele, care să-l ajute să treacă cu uşurinţă în lumea de dincolo prin punerea în practică a tuturor acestor rituri funerare.

Sărindare, colive, prescuri şi lumânări aprinse trebuie să însoţească sufletul mortului, în primul an des şi regulat, apoi mai rar, dar obligatoriu până la şapte ani. De cele mai multe ori, singura persoană de încredere care să îndeplinească pas cu pas acest ritual lung şi costisitor se dovedeşte a fi soţul sau soţia.

Bălaşa, pe patul de moarte şi în chinurile facerii, nu se gândeşte decât la soţul ei, postelnicul Sandu Vărzaru, plecat cu treburi prin ţară. Acesta i-a promis că-i va aduce „haine de la Bucureşti şi işlic”, iar femeia aşteaptă, dar treburi urgente şi drumul greu se pare că l-au reţinut pe Sandu.

Cu limbă de moarte, soţia le cere tuturor s-o îngroape cu cele aduse de Sandu în biserica de la Vărzari, judeţul Argeş, şi insistă ca nimeni să nu se atingă de zestre, căci ea sufletul şi-l lasă numai „în mâna soţului”. Când, în sfârşit, Sandu ajunge acasă, Bălaşa era deja moartă şi îngropată, iar întreaga casă jefuită de către mama vitregă şi de către ţiganii aceşteia. A fost nevoie de un şir de procese pentru a pune în practică dorinţele răposatei.Fragment din romanul "În şalvari şi cu işlic", de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ( Erartă. Dintr-o regretabilă eroare nu s-a menţionat sursa de unde au fost preluate textele. Îmi cer scuze autoarei, editurii şi tuturor celor care au participat la apariţia acestei lucrări. Vom edita in continuare fragmente (dacă ni se permite), menţionând autorul, editura şi posibilitatea de a intra în posesia cărţii.)

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră