Din vremea lui Pazvante Chiorul. Închis la ocnă, pentru că a vrut să-şi împartă nevasta cu alţii

08 Iun 2019 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Închis la ocnă, pentru că a vrut să-şi împartă nevasta cu alţii

La „închisoarea-puşcărie” se trimit cei cu vini foarte grave sau cei „cu nume de vinovaţi”, uneori şi cei nevinovaţi rămân închişi până când ancheta va stabili adevărul, apoi aşteaptă decizia domnului pentru a părăsi celula.

Dobre este trimis la „temniţa puşcăriei” pentru că refuză să plătească zestrea soţiei sale. După cinci săptămâni de temniţă preferă să vândă tot ce are, dar să fie liber. În acelaşi timp, soţia îl iartă pentru că închis nu îi este de nici un folos, nu poate munci şi deci nu poate câştiga banii necesari pentru refacerea zestrei.

Munca silnică se aplică cu deosebire bărbaţilor şi se asociază mai ales unui caracter recalcitrant şi căzut de mai multe ori în păcat. Evcea, lumânărarul din Bucureşti, este trimis salahor la casele domneşti, pe o perioadă de un an de zile, pentru că de trei ani se află în judecăţi cu nevasta şi nici o altă pedeapsă nu l-a făcut să renunţe la relele tratamente aplicate acesteia, la risipirea zestrei şi a averii comune.

Alţii sunt trimişi să muncească la diverse construcţii ale domniei de prin ţară sau chiar din Bucureşti. Ocna este rezervată, de regulă, criminalilor şi presupune munca forţată. Necula din mahalaua Totoiescului este trimis la ocnă, unde a şezut un an şi jumătate pentru că a încercat să-şi împartă nevasta cu ceilalţi soldaţi tovarăşi de-ai lui.

Închisorile se află într-o stare şi mai jalnică decât mănăstirile. Cele din teritoriu, cel puţin, constau într-o cameră transformată la nevoie în loc de detenţie. Paza este asigurată de oamenii celui care deţine temniţa, în speţă protopopul, episcopul sau ispravnicul şi care pot ajunge la înţelegere cu condamnatul.

În capitală, sistemul de organizare pare, cel puţin la prima vedere, ceva mai bine pus la punct. Şi totuşi, „strimte, dărăpănate şi fără de trebuincioasele împrejmuiri”, „fără de îngrădirea curţii lor precum se cade”, temniţele nu reprezintă încă un obstacol pentru cei care vor să evadeze.

De altfel, „în două rânduri s-au spart temniţa noaptea de către vinovaţi şi au fugit câţi au putut scăpa de la închisoare”.

Pentru cei rămaşi între zidurile puşcăriei viaţa este un coşmar. Celulele, mici şi puţine, devin neîncăpătoare pentru mulţimea vinovaţilor: cei „cu bănuială de vinovăţie” sunt aruncaţi la un loc cu „vinovaţii şi ucigaşii” şi de multe ori „se încinge boala între dânşii bolnăvindu-se şi cei sănătoşi”.

Iarna nu există lemne pentru foc, dar, chiar de ar fi, nu se poate încălzi temniţa pentru că „neavând ogeac spre răsuflare, din care pricină a putorii şi mai ales a fumului cărbunilor ce se obicinueşte, încingându-se cei închişi de boala lingorii au murit cei mai mulţi vinovaţi”.

Din această cauză, din când în când, deţinuţii sunt lăsaţi să cerşească prin oraş, căci Vodă nu le oferă decât „pâine şi lumânări”, dar şi acestea foarte rar. Unii dintre ei profită de libertatea acordată şi „au lucrat fapte necuviincioase, omorând şi pre paznicii lor ca să scape”.  ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră