Din vremea lui Pazvante Chiorul. Femei bătute, alcoolism şi urinare în pat

25 Sep 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Femei bătute, alcoolism şi urinare în pat

Viaţa în comun presupune o serie de aşteptări din partea fiecăruia. Cuplul aşteaptă de la viaţa comună următoarele: stabilitate economică, obligativitatea fiecăruia de a spori economiile cuplului şi nu de a le risipi, o oarecare armonie afectivă, respectul şi păstrarea onoarei familiei. În jurul acestor aşteptări se vor articula atât jalbele soţiilor, cât şi cele ale soţilor. În scris, 168 de femei au invocat „vrăjmăşia” bărbatului pentru a se separa. Dar termenul îmbracă forme diferite de la o jalbă la alta.

Femeia construieşte această sintagmă, plecând de la propria experienţă de viaţă comună: pentru unele traiul rău este asociat cu violenţa verbală şi cu cea fizică, pentru altele cu risipirea zestrei şi umbletele soţului pe la cârciumă.

Suferinţa feminină nu se măsoară niciodată după aceiaşi parametri cu cu cea masculină, ea se simte şi se exprimă în cuvinte, gesturi, emoţii, trăiri, răni, crize crunte de epilepsie şi îmbracă forma durerii fizice. Suferinţa masculină pare mai degrabă simbolică şi se construieşte în jurul reputaţiei, onoarei.

Gâlceava poate izbucni din orice: ruperea unei ramuri din grădină, neprepararea hranei, lipsa focului din vatră, urletele copiilor, gelozia. Alteori motivele sunt mult mai prozaice: nu vrea să locuiască la ţară unde soţul are slujbă, îi este urât bărbatul, pur şi simplu, sau îi miroase gura soţiei şi ca atare n-o poate suporta. Violenţa verbală deschide seria neînţelegerilor. Soţul îşi tratează soţia de curvă, hoaţă, risipitoare, limbută.

Luxandra din Bucureşti povesteşte că Iordache „apururea strigă în vileag dă mă face curvă şi hoaţă şi zice că nu mă are de soţie şi, când vine beat, cu fuga scap de el că sare cu toporul asupra mea”. Strigarea în gura mare şi în auzul vecinilor constituie o mare necinste adusă femeii, căci ceilalţi pot urma exemplul soţului şi o pot necinsti la rândul lor cu acelaşi tip de înjurături.

Bărbatul apare ca un sprijin, ca un apărător al cinstei şi reputaţiei femeii în comunitate, dar când el neagă legăturile conjugale stabilite între ei, recunoaşterea statutului femeii măritate din partea comunităţii devine îndoielnică.

Violenţa verbală însoţeşte violenţa fizică, ambele fiind mai totdeauna provocate de alcoolism. Băutura devine o patimă de care cu greu se poate scăpa. Uneori, în cererile adresate puterii, femeile nu vor neapărat separarea, ci mai degrabă intervenţia, sub orice formă, pentru a-l convinge pe soţ să renunţe la alcool, să nu mai risipească agoniseala şi, mai ales, să-şi hrănească familia.

Ana din Bucureşti se plânge mitropolitului de soţul ei, Niţul condoragiul, dedat cu totul la patima beţiei. Trei ani de căsătorie au fost de fapt trei ani de coşmar, căci „dă atunci şi până acum, povesteşte soţia, să află în patima beţiei şi totdeauna cându să culcă beat să pişă în pat, în aşternut cu mine”.

Aceste acuzaţii sunt completate cu cele de natură economică, deoarece soţul „ce câştigă cheltuieşte la beţie”. Ea nu cere separarea, ci numai un mijloc de înţelepţire prin care să fie obligat „ca ce va câştiga să aducă în casă”.  ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0).

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră