Despre sfinți și revoluție cu Evgheni Vodolazkin

09 Ian 2018 | scris de Gabriela Lupu
Despre sfinți și revoluție cu Evgheni Vodolazkin

Autor al bestsellerului ”Laur”, un superb roman comparat de mulți cu ”Pelerinul rus”, scriitorul rus Evgheni Vodolazkin a vorbit într-un interviu despre cărțile sale, despre raportarea omului modern la credință comparativ cu omul Evului Mediu, despre timp, una din temele sale preferate, și despre istorie.

Domnule Vodolazkin, v-au apărut în românește trei romane cu acțiunea plasată în epoci total diferite legate însă de o temă comună: istoria, o temă cu care vă ”jucați” adeseori. Ce este pentru dumneavoastră istoria?

Pot să încep prin a spune că într-un fel sunt și eu istoric. Chiar dacă de formație sunt filolog, sunt totuși istoric al literaturii ruse vechi. Iar istoria literaturii vechi mă plasează pe poziția de a putea judeca chiar și actualitatea. Istoria este una dintre temele mele preferate într-adevăr. Istoria și timpul care sunt desigur profund legate. Ceea ce vreau să transmit prin textele mele aș putea formula prin următoarea idee: istoria nu are un scop. Scopuri au numai oamenii. Istoria este ca un acvariu pentru pești sau ca o ramă pentru tablou. Dar imaginea din tablou este pictată de om.

În romanul ”Laur” scrieți că nu există timp ci doar veșnicie. De ce credeți asta?

Timpul este făcut pentru viața noastră de aici, este însă doar o pregătire pentru veșnicie, pentru viața care va urma după moartea noastră. Veșnicia nu este doar o pregustare a ceea ce va fi apoi. Veșnicia este însuși sensul vieții. La veșnicie ne gândim de fapt cu toții atunci când intrăm într-o biserică. De aceea față de istorie trebuie să avem o atitudine respectuoasă dar fără a exagera. Din punctul de vedere al veșniciei nu este char atât de important dacă un conducător de oști a învins nu știu ce armată. Un vers superb spune: ”S-a terminat războiul. Cine a câștigat nu știu”. Din punctul de vedere al veșnicie asta nu contează. Contează însă dacă acel conducător de oști a fost un om bun, corect, dacă nu a ucis oameni fără o judecată dreaptă.

Citind romanul ”Laur”, cu acțiunea plasată în Rusia medievală, părea că pe atunci oamenii erau înscriși în această veșnicie, că fiecare lucru oricât de mic pe care îl făceau îl raportau la veșnicie.  Le era oamenilor mai ușor atunci să fie mai aproape de divinitate decât ne este nouă astăzi?

Pe atunci era într-adevăr mult mai ușor pentru că Dumnezeu stătea în mijlocul societății. În centrul culturii țărilor credincioase, ortodoxe sau neortodoxe,  stătea biserica. Acum ea ocupă un loc marginal. Pe atunci însă în mânăstiri se scria, în mânăstiri se făcea educație, în mânăstiri se tratau bolile oamenilor, în mânăstiri se discuta despre problemele cetății, în mânăstiri se făcea până și vin, lichior sau bere. (Asta mai ales în Occident). Într-o astfel de organizare a vieții sigur că drumul spre Dumnezeu era mult mai drept. Pentru conștiința omului poate că nu era chiar atât de ușor. Pentru că tot ce este prea vizibil, tot ce îți scoate ochii, cum s-ar spune, la un moment dat nu te mai interesează. Este un proverb care spune: ”Toată lumea-și face cruce, dar nu toată lumea se roagă”. Pentru mulți oameni din Rusia medievală credința ajunsese ceva formal pentru că era obligatorie. Erai exclus din societate dacă nu te declarai credincios. Ei, în zilele noastre, toți cei care-și fac cruce poți fi sigur că se și roagă. Pentru că a fi credincios este astăzi un act de voință individual. Acum omul are libertatea de a crede sau de a nu crede.

Poporul rus a avut perioade lungi, de câteva secole, de mare credință, dar apoi a venit comunismul când Dumnezeu a fost complet alungat din viața omului. Cum a fost posibilă o astfel de ruptură?

Dostoievski spunea că poporul rus este un popor care-l poartă în el pe Dumnezeu. Ei, cum a fost posibil ca poporul acesta să-și dea toată credința și toate idealurile lui de secole în mâinile unui grup de comuniști este de neînțeles. Este un mister pe care aș vrea să-l înțeleg și pe care încerc să-l dezleg în romanul la care scriu acum. Poate că răspunsul stă tocmai în faptul că secole de-a rândul, cum spuneam, credința a fost obligatorie. Și atunci cei mai mulți dintre ruși nu au sărit în apărarea bisericii și a credinței atunci când au pus comuniștii mâna pe putere și l-au alungat pe Dumnezeu din cetate.  Sigur că puținii care au făcut-o au fost eliminați în mod brutal. În perioada aceea Rusia a dat cei mai mulți mucenici din toată istoria ei. Acum 80% dintre ruși se declară ortodocși, dar cei mai mulți dintre ei nu calcă într-o biserică. Se declară ortodocși doar din punct de vedere cultural. Iar în rândul intelectualilor există chiar un refuz vizavi de biserică. Eu fac parte dintr-o minoritate care consideră că rolul spiritual al bisericii este foarte important. Asta nu înseamnă că nu sunt un om al timpurilor noastre. Viața mea este una destul de laică. Relația oamenilor simpli cu biserica (deși în realitate nu există oameni simpli, pentru că toți suntem complicați) este însă mult mai caldă. Și comparativ cu țările Europei occidentale, Rusia este o țară mult mai credincioasă.

În ”Soloviov și Larionov” atacați cu un umor amar ”războiul rușilor împotriva rușilor” cum numiți dvs Războiul Civil. Cum a fost posibil acel război?

Este încă un mister din istoria noastră. Pur și simplu nu putem înțelege ce s-a întâmplat acolo. Și până ce nu vom conștientiza cum a fost posibil acel război fratricid nu vom putea evolua. Ceea ce m-a uimit cel mai mult când am cercetat perioada Revoluției și a Războiului Civil, era cum oamenii treceau cu o mare ușurință dintr-o tabără în alta. Soldații roșii care erau luați ostatici de albi luptau a doua zi cu aceeași fervoare de partea foștilor dușmani și invers. Ceea ce înseamnă că lor nu le păsa de vreo ideologie, ci erau pur și simplu însetați de sânge. Voiau să se lupte cu orice preț. Și este cu atât mai ciudat cu cât acest război nu a venit după o perioadă de mare sărăcie, în istoria Rusiei au fost vremuri infinit mai grele, și chiar din punct de vedere cultural, Rusia dinaintea Revoluției era absolut înfloritoare. Dar părea că sufletele oamenilor au fost acaparate de rău și răul din fiecare suflet a rezonat cu răul din ceilalți. Din păcate bunătatea rezonează mai puțin. Și așa s-a ajuns la o agresiune la scară națională care din punct de vedere rațional nu are nici o explicație.

Ca scriitor rus  nu simțiți o presiune venind în această mare literatură după monștri sacri ca Dostoiveski sau Tolstoi?

Există un  sindrom al scriitorilor ruși numit ”Tolstoievski” care ne face să ne gândim de două ori înainte de a ne apuca de scris. Trebuie să fii pur și simplu impertinent să te apuci de scris în limba rusă. Și chiar așa mă și simt: un mare impertinent. Străinii se uită cu milă la mine și par că mă întreabă: ”Ce mai cauți și tu pe aici?” Pe plan internațional beneficiem de o publicitate excelentă pur și simplu pentru că suntem ruși, dar evident că orice am face nu vom fi niciodată suficient de buni.

De ce ați ales să scrieți despre epoca medievală?

Eu sunt acasă în epoca medievală fiind specialist în literatura rusă veche. Și am vrut să prezint lumea mea interioară contemporanilor mei. Ce-i drept după ce am scris ”Laur” m-a apucat o teribilă depresie crezând că nimeni nu va fi interest de ea. M-a surprins extrem de tare faptul că a avut un succes incredibil peste tot în lume. Și atunci mi-a fost pur și simplu rușine că i-am crezut pe contemporanii mei mult mai proști decât erau. 

V-a schimbat viața acest roman?

Nu pot spune că am devenit un om mai bun chiar dacă am scris despre un sfânt. Puteți să-mi întrebați soția care va confirma faptul că nu m-am contaminat de sfințenie. Dar au fost pasaje întregi la care plângeam fără să vreau atunci când le scriam. Și mulți cititori mi-au spus că au fost emoționați până la lacrimi când au citit cartea. Dacă e așa înseamnă că mi-am făcut bine treaba. Nu contează dacă eu sunt un om mai bun după ce am scris această carte, ci dacă i-am pus pe ceilalți pe gânduri și dacă ei au devenit un pic mai buni.


 

 

 

 

 

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră