Astăzi avem în calendarul popular o sărbătoare de mare însemnătate, patronată de o divinitate mito-folclorică pe măsură: Sânpetru de iarnă sau Sânpetru Lupilor. „Precum fiecare om are un sfânt ca patron, așa au și lupii patronul lor și acela e Sân-Petru-de-Iarnă, care pică întotdeauna pe la mijlocul iernii. Și precum fiecare sfânt se îngrijește de oamenii cari îi poartă numele, ca să le meargă bine și să aibă toate cele trebuincioase, așa și Sân-Petru se îngrijește de toți lupii, împărțind în noaptea spre numele său fiecăruia hrana de peste an”. (Sim. Fl. Marian).
Credința în sacralitatea lupului a dus la investirea Sfântul Petru din calendarul ortodox cu atributele unei zeități autohtone sezoniere care, alături de fratele său Sâmpetru de Vară, împarte anul pastoral în două anotimpuri. Lupii sunt numiți „câinii lui Sânpetru” iar legendele spun că se supun orbește ordinelor lui. În noapte dinspre 16 ianuarie, când se consideră că e „miezul iernii”, Sânpetru se arată înaintea lupilor, călare pe un cal alb, le aduce ofrande și le dă dezlegare să prade animale și oameni, împărțindu-le hrana pentru tot anul. Dacă se întâmplă să urle mai mulţi lupi strânși laolaltă la răspântii de drum, se zice că se roagă sfântului să le rânduiască pradă.
Pentru țăranul român, Sânpetru ocupă un loc special în panteonul popular. Apare în sute de colinde, martor al începutului lumii, coborând din cer pe o scară de ceară împreună cu Dumnezeu și mergând din casă în casă ca doi bătrâni săraci, răsplătindu-i pe cei buni și pedepsindu-i pe zgârciți. „Când Pământu s-o făcut/ Și Ceriu s-o rădicat,/ Doamne, mândru s-o-mbrăcat,/ Tăt cu stele mănănțăle/ Și cu luna pântre ele./ La suitu ceriului,/ Este-o scară tăt de ceară,/ Dumnezău pă ea scoboară./ Dumnezău și Sân- Petru,/ Să măsoare Pământu,/ Pământu cu umbletu/ Și Ceriu cu stânjenu...”
Sânpetru este cel care se arată oamenilor în momentele de intensă sacralitate de peste an, când cerurile se deschid, stând la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Cu toate acestea, imaginarul popular l-a investit cu atribute umane, descriindu-l în povești ca pe un bărbat petrecăreț care joacă la cârciumă, are o drăguță păstoriță, își pierde caii și boii în vreme aratului, atunci când avea mai mare nevoie de ei... Dar hărnicia, cinstea și bunătatea lui înclină mai mult balanța: Dumnezeu îl pune „mai mare peste cămările cerești” și îi încredințează mult râvnitele chei ale Raiului. Ziua lui cade întotdeauna la mijlocul iernii, hotar important al calendarului popular care, odată trecut, deschide porțile primăverii. Țăranii spun că dacă au dat miezul iernii la spate „au pus mâna pe primăvară”, pentru că de acum înainte „iarna începe a se scoborî spre primăvară.”
