Acasă la sași. De vorbă cu doamna Sofia Folberth, memoria satului Criț

06 Aug 2015
Acasă la sași. De vorbă cu doamna  Sofia Folberth, memoria satului Criț
Dacă aveți drum prin satul Criț – și vă îndemn să aveți pentru că Saptămâna Haferland, care a început astăzi vă va arăta lucruri uimitoare – ar trebuiți să o vedeți și pe ea. Doamna Sofia Folberth. Are 93 de ani și este sufletul comunității. Este, dacă vreți și acceptați termenul, poate puțin forțat, o curiozitate a naturii. O enciclopedie a istoriei sașilor. Personal, nu am mai vorbit cu o persoană atât de vârstnică care să facă dovadă de atâta luciditate. Care să nu se repete. Care să nu povestească mereu aceleași lucruri. Care să răspundă la întrebările pe care i le pui, punctual. Și atunci, am căutat o explicație.

Singura pe care am găsit-o este de natură mistică. Poate Dumnezeu are în continuare planuri cu ea. Poate că cineva, acolo sus, este conștient că nu găsești în altă parte comorile și poveștile spuse de doamna Folberth. Și o mai lasă, până noi, păcătoșii, reușim să înțelegem cât de importante sunt poveștile pe care doamna Folberth le spuneș până ne adunăm și încercăm să facem ceva. Dacă vreți, până le downloadăm.

Doamna Sofia Folberth trăiește în Germania. Vine în fiecare an să-și facă vacanța de vară ân România. Nu oriunde ci în satul Criț, acolo unde a copilărit și de care o leagă amintiri pe care ni le împărtășește. Și, legat de ce am spus mai sus, ea însăși recunoaște: pentru asta trăiește, pentru întoarcerile la Criț.

Doamna Folberth este foarte activă. Este conștientă că este una dintre ultimele persoane care au trăit perioadele acelea și că este posesoarea unor informații neprețuite. Tocmai de aceea traduce, scrie cărți, face note. Încearcă să lase o urmă..

În biserica din Criț este răcoare. Afară sunt 34 de grade, aici cu zece mai puțin. Doamna Folberth povestește despre vremurile de altă dată, despre rigurozitatea unei epoci când regulile erau simple, scrise, și erau trecute din generație în generație. Și nu erau modificate, pentru că aproape atinseseră perfecțiunea.

În biserică, primele rânduri erau ocupate de copii. Logica este simplă: dac[ sunt în văzul tuturor, în fața preotului, cei mici vor evita să se foiască și să facă prosti. În spatele lor vin fetele de măritat. Băncile lor nu au spătar. O astfel de fată trebuie să stea dreaptă, pentru că cine știe ce flăcău a pus ochii pe ea. Nu are voie să se uite în sus. Flăcăii, însă, de la balcon pot să se delecteze în voie. Urmează apoi cei mai înstăriți, consilierii, sau cei care aveau funcții. Ei âi reprezentau pe ceilalți și era normal să aibă locuri privilegiate. Bărbații stăteau mai în spate, la etaj. În dreptul fiecărui loc, un cui. Nimeni, niciodată, nu își încurca pălăria. „Și, exista un loc, mai puțin privilegiat? Cine era ultimul din comunitate?” Îmi arată ultimele bănci, în spate. Erau două, parcă, și locul părea ușor mai întunecos. Acolo stăteau fetele care aveau copii din flori, mi se spune.

O societate așezată...

Membrii comunității germane din zonă erau organizați în vecinătăți. Un sat putea să aibă mai multe vecinătăți, identificate geometric de noi, să zicem cu un pâlc de case. Membrii comunității erau obligați să se ajute între ele. Totul se consemna. Aveai de ridicat un gard sau de reparat hambarul? Te duceai la poarta celui de care aveai nevoie și îi lăsai un semn. Semnele erau diferite în funcție de necesitate. Cel avizat era obligat să vină, pentru că, la rândul lui, când avea nevoie, trebuia să te duci. Iar dacă nu, intervenea comunitatea. Regulile erau reguli, erau scrise, și existau și amenzi.

Doamna Sofia Folberth își golește cutia cu „semne”. Ne explică, răbdător, la ce folosește fiecare. Multe datează de sute de ani buni. Ne arată la un moment dat un soi de suport rotund din lemn, despre care ni se explică: are o valoare aproape sacră. Pe el membrii cumunității jura, ca pe o biblie. Iar cuvânul era cuvânt

Pentru a afla mai multe despre această zonă ar trebui să mergeți acolo. Nu v-ați întrebat niciodată de ce Prințul Charles este atât de îndrăgostit de acea zonă? Poate vreți să aflați. Poate vreți să dați o tură, de Haferland, sau cu altă ocazie, pe acolo. Poate la Viscri. La Meșendorf, la Bunești or Saschiz. Sau chiar la Criț. Pe doamna Sofia Folberth o veți găsi cu siguranță la Casa Parohială, lipită de Biserică, actualmente Casa Krauss. Poate că vă va povesti despre cum a tradus, să rămână, unul dintre cele mai vechi regulamente școlare din România, scris de sașii din Criț. Sau poate vă va spune altă poveste. Oricare ar fi ea, merită...



 

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră