Redescoperă România. Povestea călugărilor pescari din Delta Dunării. Începuturile

24 Noi 2015 | scris de Dănuț Deleanu
Redescoperă România. Povestea călugărilor pescari din Delta Dunării. Începuturile

Pe un grind nisipos și sălbatic din inima Deltei, la o distanță de aproape 20 km de orice așezare omenească, pe malul canalului Padina, într-un loc uitat de lume și greu accesibil, se află de aproape două decenii schitul (transformat în mânăstire) Sf. Atanasie.

La jumătatea drumului dintre Mila 23 și Chilia Veche, pe locul unde se află astăzi o frumoasă mânăstire, era, în urmă cu 19 ani, numai o vatră pescărească, unul dintre acele mici bordeie de chirpici acoperite cu stuf, al cărui interior cu ziduri strâmbe și tavan jos nu cuprindea decât strictul necesar: patul, soba și o masă. Un mic adăpost într-un colț uitat de lume, în mijlocul bălții, un refugiu pentru pescarul obosit ce-și petrecea sub acoperișul de stuf numai câteva ore din noapte. Acest bordei, împreună cu locul pe care se afla, a fost donat de către Patriarhie celor de aici la cererea părintelui Dionisie, care la 33 de ani găsise, în sfârșit, locul mult dorit pentru a-și vedea împlinit visul.

Odată intrat în posesia locului, prima preocupare a acestuia, asemeni multor locuitori din Deltă, a fost grija pentru o sursă de apă – unul dintre marile neajunsuri de prin partea locului. Iar când din puțul adânc, săpat cu emoție și curiozitate, a țâșnit cea mai limpede și rece apă, decizia părintelui Dionisie a fost definitivă: aici se va ridica mânăstirea, iar rosturile acesteia vor deveni rosturile propriei sale vieți. Apoi au urmat ani grei, ani de muncă, ani de neajunsuri, timp, însă, în care slujitorii mânăstirii s-au înmulțit și și-au împărțit sarcinile, dând formă, adâncime și spirit înalt uneia dintre cele mai bine așezate gospodării de pe întreg cuprinsul Deltei. Căci omul sfințește locul, iar sub mâna pricepută a călugărilor o zonă pustie, plină de ierburi și colonii de șerpi s-a transformat într-un mândru așezământ duhovnicesc.

La începuturi, starețului Dionisie i s-a alăturat părintele Daniel, și el de fel tot din Galați, care s-a ocupat mai mult de grădină și de pământurile dimprejurul mânăstirii. Apoi părintele Neculai din Neamț, foarte priceput la partea tehnică și la electricitate. La puțin timp după aceea, acestora li s-a alăturat părintele Onofrei, din Suceava, și părintele Ion, din Bacău. Primul, care dovedea o mare pasiune pentru animale, și-a luat în grijă gospodărirea grajdurilor, a cotețelor de păsări și-a tuturor orătăniilor ce populau curtea mânăstirii. Al doilea, părintele Ion s-a ocupat de îndatoririle legate de biserică și de slujbă, fiind în același timp și asistent bucătar.

Ultimii și cei mai tineri (la acea vreme) veniți de pe meleagurile Sucevei au fost părinții Gheorghiță și Florin. Buni meseriași în prelucrarea lemnului, oameni voinici de la munte, dulgheri înnăscuți și lucrători neobosiți, aceștia s-au ocupat de materialul lemnos, care, s-o recunoaștem, ocupă un loc important în gospodăria mânăstirii. Ei au fost calfele părintelui Pamvo, din Fălticeni, meșter lemnar a cărui principală îndeletnicire a fost decorarea exterioară a mânăstirii și construirea a cinci turnuri pe acoperișul acesteia.

Oricum, așa cum s-a văzut, ridicată prin mână de muritor și binecuvântare Cerească, mica mânăstire și-a găsit repede slujitori întru Domnul, care să dea viață poruncii ”precum în Cer, așa și pre pământ...” Și așa, cu milă, Cel de Sus a încuviințat rugăciunea de noapte cu noapte a robului Său, Dionisie, susținută de un cor de îngeri: ”Doamne, fă-i bordei în soare/Într-un colț de țară veche...” Urmarea poveștii călugărilor și a mânăstirii Sf. Atanasie o veți afla în materialul de mâine tot pe www.mariustuca.ro

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră