Redescoperă România. Povestea cailor pur-sânge ai hergheliei de la Tulucești

13 Noi 2015
Redescoperă România. Povestea cailor pur-sânge ai hergheliei de la Tulucești
Dintotdeauna, calul a fost prietenul de nădejde al omului. Fie că l-a purtat în bătălii, la turniruri de gală, la parade sau l-a însoțit la munca grea, acesta i-a fost onoarea sau sprijinul în vremuri de răstriște. Pentru a simboliza mai bine interdependența om-cal, grecii antici au inventat centaurul, semn al perfectei fuziuni, iar povestitorii ne-au purtat prin lumea basmelor a cailor năzdrăvani cu 7 inimi, care zboară prin văzduh și glăsuiesc pe limba oamenilor.

Situată la 3 km de Pădurea Gârboavele și la 20 km de Galați, herghelia de cai de la Tulucești are toate datele unei adevărate pepiniere de cai pur-sânge, de rasă. Denumirea localității, spun cei bătrâni, derivă de la o frază rostită de Ștefan cel Mare. Acesta, îndrăgostit de o fătucă de pe aici, ar fi rostit următorul catren: ”O, frumușița mea, în ochi tu scânteie ești ca luceafărul, iar, printre stelele nopții, tu lucești ca luna!” Și de atunci, trei localități poartă numele de Scânteiești, Frumușița și Tulucești.

Când intri pe porțile ce mărginesc herghelia de la Tulucești, totuși, n-ai senzația că intri în curtea largă a ranch-ului familiei Ewing din Dallas. Patru-cinci grajduri, lungi cât o zi de post, adăpostesc în ele peste 100 de cai. Însă habar n-ai ce avere substanțială se ascunde dincolo de zidurile ce par cam paraginite! Însă, dacă ți se spune că un cal de rasă ajunge cam la 40-50.000 de euro, dintr-o dată se schimbă situația! Am intrat în curte având curiozitatea și neștiința celui ce niciodată nu văzuse un cal de rasă pe viu. Ni s-a dat drept călăuză și ”tăinuitor” un maistru care, aproape de mână, ne-a dus întâi la grajdul unde erau iepele gestante și cele cu mânji tineri.

Abia când am intrat am văzut ce curățenie și ce ordine domneau înăuntru. Am mângâiat un mânz care s-a uitat la mine cu ochii cu care căprioara îl ațintise pe Labiș și-am constatat că, la cele două săptămâni de viață pe care le avea, putea duce în spate cu ușurință un copil de 6 ani. Am ieșit și-am intrat în grajdul armăsarilor adevărați. Am aflat că rasa ”românizată” este așa numita rasă Gidran, obținută prin infuzie cu sânge din caii englezești pur-sânge și arab pur-sânge. Această rasă pură se spune că a fost obținută încă din vremea Rădăuților anilor 1400.

Caii cântăresc aproximativ 600 kg, sunt înalți, zvelți și sunt cai de luptă ce au fost folosiți de armata austro-ungară. Unele exemplare de aici provin, ca linie genealogică, încă din anii 1700. De regulă, caii de aici stau la herghelie cam trei ani și jumătate, după care fac trei luni școala de dresaj, iar apoi dau proba de calificare. Timpul scos pe o distanță de 2400 m trebuie să fie de 2 minute și 22 de secunde. Ni s-a spus că, spre exemplu, maistrul care supraveghea încrucișarea și infuzia de sânge nu putea să-și vadă desăvârșită ”opera” în viața asta, pentru că un cal pur-sânge nu se obține decât abia de la a unsprezecea generație încolo. De la prima încrucișare și până la a unsprezecea generație toți mânjii născuți sunt sacrificați, fiindcă se nasc cu malformații grave.

Apoi, patru armăsari au fost scoși pe un tăpșan verde, pentru a da în fața noastră proba de măiestrie. La trap, la galop sau ridicându-se în două picioare, caii ne-au trecut pe dinainte, ca-n versurile eminesciene ”...Cavalerii umplu câmpul și roiesc după un semn/Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn...” Am plecat fredonând: ”Hai, hai, dii hai, dii hai...”, al lui Doru Stănculescu.
 

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră