Fabuloasa Românie. Mănăstirea din inima Deltei (II)

19 Sep 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Fabuloasa Românie. Mănăstirea din inima Deltei (II)

Starețul Dionisie și-a început viața monahală de foarte tânăr. Încă de mic, visele copilăriei s-au amestecat cu năzuințele religioase ce îl purtau către căutarea unei depline liniști sufletești, a unei vieți simple și cumpătate, în armonie cu Dumnezeu și cu natura, undeva, într-un loc izolat, departe de lume și de tentațiile ”celor lumești”.

La trei ani, după ce a fost bătut în pământ primul țăruș, biserica ridicată avea aspectul obișnuit al micilor biserici din lemn din nordul Moldovei. Clădită pe piloni de lemn, la aproximativ jumătate de metru de nivelul solului, pentru a evita cât mai mult umezeala sau eventualele inundații (frecvente prin partea locului), biserica nu mai aștepta decât puține retușuri și decorațiuni ale lemnăriei, în exterior, icoane și pictarea pereților, în interior.

Aranjat simplu și cucernic, interiorul oferea o senzație plăcută de liniște și calm, atât pentru trup, cât mai ales pentru suflet. Răcoroasă în timpul verii și cu geamurile aburite pe timp de iarnă, biserica era centrul mânăstirii, loc de închinăciune și rugă întru credință și regăsire de sine, în mijlocul pustietății. A doua activitate ca importanță, după slujbă, rugăciune și îndeplinirea canoanelor, era pescuitul.

Aflată la numai o oră de vâslit de cea mai bogată zonă piscicolă a Deltei, zonă ce se întinde de-a lungul a numeroase canale, bălți și gârle în jurul lacului Matița, mânăstirea beneficia de o poziție privilegiată din toate punctele de vedere. Asta pentru că, dificultatea accesului în aceste zone de pescuit, sălbăticia locurilor și lipsa de activitate fac ca în aceste cotloane uitate din Deltă abundența peștelui să fie surprinzătoare.

În două bărci, vara cu vâsle, iarna cu pânză și sanie, patru sau cinci călugări părăseau mânăstirea la primele ore ale dimineții. În locuri numai de ei știute, pe lângă buturugi de sălcii seculare unde stă somnul la răcoare, pe lângă maluri abrupte, pe lângă maluri mâloase și pline de stuf unde zace leneșul crap sau pe canale cu puternic curent, călugării își aruncau de cu seară plasele.

 Agățate de crengile sălciilor ce atârnă în apă, de snopuri de stuf mai rezistent, de o buturugă și, de cele mai multe ori, de un par lung înfipt în mâl, acestea se puteau desfășura în voie. Aproape de malul unde curentul este mai puternic sau prin stuful marilor lacuri se instalau vârșele – un fel de saci circulari, lungi de câțiva metri, despărțiți în compartimente din ce în ce mai mici, unde peștele, odată intrat, nu mai poate ieși.

În cotloanele cu apă adâncă, pe sub maluri roase de apă ori la buturugă se instalau pripoanele. În cârligele mari se agăța câte un mic caras sau o caracudă vioaie, un buchet de râme roșii, țipari sau o mortăciune. Astea pentru somnul viclean și pofticios ale cărui mustăți atente detectează gustoasa pradă. Deși moldoveni, născuți departe de apă și de tainele acesteia, călugării au deprins rapid meșteșugul pescuitului, regulile și capriciile bălții, toanele vremii și obiceiurile peștelui.

Aflați cu bună știință aici, dincolo de legile și mecanismele convenționale ale societății, traiul și preocupările lor au fost ca ale celor abia iviți atunci, demult, la Facerea Lumii, iar singura Lege a fost cea rostită de Dumnezeu prin Cuvânt. Și cu mână de Meșter Manole (fără actul păgân al jertfirii) au ridicat în numele Lui, pe pământul Lui, lângă apele Lui ”mândră mânăstire/pentru pomenire...”. Căci atunci când își vor fi sfârșit trecerea pământeană, în urma lor va rămâne Credința... (Va urma)

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră