Fabuloasa Românie. Iaşiul - oraşul teilor eminescieni

01 Mai 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Fabuloasa Românie. Iaşiul - oraşul teilor eminescieni

La început de mai, când toţi teii dau să înflorească miruind văzduhurile cu parfumul lor , ”dulcele târg al ieșilor” e aidoma sufletului îmbătat de aroma și dulceața versului eminescian: melancolie.

Cine ajunge în orașul lui Eminescu, dintâi caută teii. Sau plopii fără soț. Și chiar dacă găsește câteva exemplare din unii sau alții, adumbrind cu răcoare străzile sau ogrăzile, fatalmente, tot spre Copou se îndreaptă. Urcă dealul, asudă, și cu efort sporit se prăbușește pe prima bancă ce-i iese în cale, din aleea centrală. Se uită în jur: pomi, bănci, mausoleu. Alei drepte, ca trase cu creta pe asfalt. E Copoul un parc fără pereche sau doar ieșenilor le-a plăcut să-l vadaă așa?, se întreabă omul abia sosit. Așa își aduce aminte de slovele pline de sarcasm ale unui scriitor eminamente ieșean.

”Grădina Copoului debutează printr-o alee centrală, mărginită de o parte și de alta, cu bănci vopsite verde. Arhitectul grădinii a avut desigur concepții grandioase. El a vrut oarecum să cânte din ocarină fanfare eroice. A izbutit. Această alee dominantă a Copoului e ridicolă și pretențioasă. A reușit organizatorul grădinii să facă din ea un pretext pentru alee, cum bătrânețea face din capul omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cât de just ieșeană ar fi fost o întortochere de poteci printre straturi de flori! Ce viață armonios distribuită ar fi dat grădinii aceste poteci alegre, chemând perechile din toate părțile cu zâmbete de flori în locul acestui bulevard fals, odios ca un guler înalt și rigid la gâtul unui copil limfatic.

Lumea stă și se plimbă acolo numai. Restul grădinii e gol, copacii nu se plimbă. Doar oamenii se freacă unii de alții ca periile în mâinile lustragiului, atunci când își iau avântul. În fundul aleii, ca un sughiț al perspectivei, se ridică un obelisc, la picioarele căruia, așezați pe labe, patru lei de piatră – poate că-s sfincși – veghează. Acești lei, de când au devenit de piatră, s-au îngrășat. Nu rag, nu urlă, nu mârâie, dar fălcile lor de piatră abia pot stăpâni o vărsătură în cascadă. Al doilea edificiu al acestei alei e vegetal: un tei bătrân, cu floare și umbră dulce. E numit – de aici se naște catastrofa – teiul lui Eminescu. 

Aici a visat Eminescu, îți explică ieșeanul, arătându-ți teiul încercuit cu bănci populate. Dar aici n-a visat niciodată Eminescu, sub acest tei situat pe aleea principală a Copoului. Căci dacă așa înțelegea Eminescu să viseze, se instala cu masa și scaunul de brad în galantarul celui mai mare magazin de pe strada Lăpușneanu. Eminescu n-a visat în fața nimănui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrubt, asasin pentru turiști. Nu crede că visa așa cum stai dumneata în fața fotografului, nici cum te rezemi în cot de balustrada lojei, la concertul fără muzică melodioasă!

La stânga aleii, sub un chioșc circular, nechează fanfara militară. Față-n față cu chioșcul alămurilor, de cealaltă parte a aleii, un pavilion cu ferestre colorate transportă în acestă grădină, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere, sirop, gustări în scobitoare, șpriț și alune americane”. Așa arăta parcul în vremea tinereții lui Ionel Teodoreanu, și, dacă am fi malițioși, am spune că așa arată și astăzi. Ori, chiar dacă ar arăta pe undeva așa, în nici un caz starea de spirit a celor ce vin aici nu e asemănătoare cu cea descrisă mai sus. 

Azi, vizitatorii sunt bătrânei cu nepoți, părinți cu copilași și îndrăgostiți cărora nu le pasă de nimeni și nici nu sunt vexați de geometria ori topografia parcului. Căci, în orice anotimp al anului, sub teiul lui Eminescu, tinerii visători fac inhalații eminesciene. 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră