Fabuloasa Românie. Hanurile Iaşului din vremea lui Mihai Eminescu

09 Apr 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Fabuloasa Românie. Hanurile Iaşului din vremea lui Mihai Eminescu

La răscruce de drumuri și în știute locuri cu vad, hanurile sunt spațiile închise unde omul mânâncă, bea, se veselește și înnoptează. Astfel, nu departe de „bojdeuca” lui Creangă, pe strada Rece, la numărul 10, de peste două secole hanul “Bolta Rece” a binecuvâtat cu vin din cel bun gâturile însetate ale mușteriilor ce i-au trecut pragul, fie c-au fost oameni de rând ori cinstite minți luminate.

Cu salon de primire la parter și cramă răcoroasă la capătul unor scări de piatră, fostul han are și acum mâncăruri cu specific moldovenesc și vin galben ca aurul, poate de pe vreamea drăguțului de Eminescu. Aici venea acesta cu amicul Creangă, după ce treceau mai înainte pe la „Tanasachi” ori pe la “Pavilion”, portul Iașului la marea de umbre a văilor cu dealuri, situată pe fosta stradă Păcurari, alături de lugubra clădire a Penitenciarului.

Așa cum povestește Ionel Teodoreanu: „Se spune că într-o seară târziu, niște domni studenți petreceau în cramă. Îndată au pișcat struna glumeață a anecdotelor, și-au hăulit entuziasmul, au băut, dând dușcă, au cântat până la răgușeală, iar s-au răcorit și s-au înfierbântat în puterea vinului, din nou au huit, au răsturnat împărății și le-au clădit într-altfel și cu încetul au ajuns până la malul înfiorat al versului: Atât de fragedă, te-asemeni… Versul lui Eminescu a fulguit frăgezimi de creangă primăvăratică peste frunțile lor fierbinți.

Între timp, un bărbat fără soț a intrat în pâcla crâșmei, așezându-se cât mai departe de tumult, la o masă de lângă peretele dimpotrivă. Haină roasă în coate. Frunte înaltă, chică neagră, obraz palid, aparținând mai mult luminii de lună decât vieții soarelui. A cerut vin, și-a răzimat tâmpla în pumn, cu cotul pe masă, și a rămas cu umbra și cu paharul. Au trecut câteva clipe, până când unul dintre studenți l-a observat pe cel singur și la o parte din lume. Obrazul acelui tânăr cu frunte bombată a tresărit, acoperindu-se de mirare. 

Aplecându-se către ceilalți le-a șoptit un nume. Toți au amuțit, clădind biserică de tăcere în noaptea vinului. Și toți au rămas cu capetele răsucite și ochii căscați spre profilul de singurătate al noului venit. Apoi, trezindu-se din uitarea de sine, s-au sfătuit între ei, și-au scotocit buzunarele și, adunând para lângă para, au comandat, cu șoaptă, un vin „din acela”. După un timp, crâșmarul s-a înapoiat cu lumânare, aducând tocmai din fundul beciului un anume șip cuprins în odăjdiile ațelor de păianjen.

Studentul a luat sticla, două pahare, și cu sfioșenie s-a apropiat de masa singuraticului rugându-l să ciocnească cu el în numele grupului de studenți. Acesta, văzând paharul întins, s-a ridicat, l-a luat și l-a dus la gură, după ce a ciocnit cum se cuvine la o așa cinstită pofteală. Dar înainte ca buza lui să ajungă la pahar, ochiul a întâlnit aur grav, iar nara a simțit mirosul frunzei de nuc a unei toamne de mult scuturate. Solitarul a respirat adânc și a spus închinând: „Dragii mei băieți, vă mulțumesc din suflet pentru cinstea pe care mi-o faceți. Dar mă întreb: oi fi eu vrednic de asemenea Cotnar?” 

Iar tânărul celuilalt pahar nebăut i-a răspuns, ridicându-l: „Doi români numai sunt vrednici să bea Cotnarul. Unul e Ștefan cel Mare. Celălalt e Mihai Eminescu. Să ne trăiască!” În crâșma cu zid adânc, cu ferestre zăbrelite, cu pereți afumați și plafon boltit, unde simți străfund beciul cu strășnicia butoaielor, s-a lăsat liniște grea. Era un adânc de noapte cu atâta tărie de lună plină, că toate păreau de pe un alt tărâm, alături, dar departe, ca sub pleoapele închise de visare ale lui Mihai Eminescu. Parcă mirosea a frunză de nuc, amar. Parcă plecaseră în miez de noapte rândunelele, ostenind văzduhul de atâta ducă. Răsună din nou clinchet de pahare. Așa își cinsteau, pe vremuri, ieșenii poeți...! 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră