Fabuloasa Românie. Galaţiul de altădată - străzile amintirilor

17 Iul 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Fabuloasa Românie. Galaţiul de altădată - străzile amintirilor

Închegate la Gurile Dunării, pământurile de aici încă mai păstrează ceva din parfumul cu aromă de narghilea al vremurilor când, veniți de dincolo de apă, negustori cu fes și șalvari le străbăteau cu zâmbetul senin al celor abia coborâți din seraiuri. Și asta cel mai bine se simte azi în Galațiul „Dunării albastre”

Majoritatea dintre noi cunoaștem Galațiul de pe hartă ca fiind orașul de la marginea Dunării. Însă orașele apar sufletului numai prin scriitorii, poeții și compozitorii lor, altminteri rămân pe pământ ca și pe hartă, dincolo de suflet, în sicriul lor geografic. Dar cum teii Iașiului au trecut prin sufletul lui Eminescu, devenind eminescieni, munții Neamțului prin sufletul lui Hogaș și toate apele Moldovei prin sufletul lui Sadoveanu, devenind coardele viorii lui, la fel, locurile acestea au devenit cântec în versurile lui Nenițescu și îmbătare în acordurile line ale „Dunării albastre”.

Pe vremuri, coloana vertebrală a Galațiului era Ulița Domnească. La capătul ei se deschideau rotund într-un fel de piață periferică, nepavată și intimă, două crâșme cu caracter rural. Mesele erau scoase afară la răcoare, cu sifoane, sferturi, în jurul lor stând bețivi fără surtuc și fără guler ori lăutari cu ochii în stele și glasul în gușa arămie, țigănească. Toate cântările erau cu „of”, ca pe vremea lui Iancu Văcărescu, iar vorbele grecilor cu “țe„ aminteau urechii zâmbetul de veche Moldovă a lui Vasile Alecsandri când îl bufoniza pe Kir Zuliaridi.

Localnicii spun că, pe vremuri, teii erau cei care defineau prin aromă orașul. Că putea fi oricând descoperit într-o noapte vrednică să fie dăruită de Shakespeare balconului Juliettei, când se înălța spre el cu versuri tinerețea lui Romeo. Tei înfloriți sunt mulți în țara lui Eminescu, poate tot atâția câte fete blonde sunt pe malul Rhinului. Și Iașiul își are aleea lui de tei care și-au scuturat floarea sfântă prin versurile lui Eminescu asupra sufletului unei țări întregi, lăsând parfum de moarte peste trecătorii vieții. 

Dar ei spun că, nicăieri aiurea parfumul teilor n-a fost mai aproape, mai cald, mai intim, mai viu, mai învăluitor, decât în locurile bătute de ape. Nu era numai afară, sub cerul liber, până la ferestre, ci te însoțea pretutindeni. Îl aveai în păr, pe mâini, pe față, și te însoțea prin somn, dându-ți beția nopților de mai. De aceea, într-un astfel de oraș nimeni nu putea fi bătrân, cum nimeni nu poate fi urât când se roagă lui Dumnezeu, chemându-L, și nimeni rău când vede-n viață darul, nu povara. 
 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră