Fabuloasa Românie. Canyoning pe Valea Galbenei

06 Sep 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Fabuloasa Românie. Canyoning pe Valea Galbenei

Inventat prin anii 70 de un grup de speologi francezi, canyoningul este unul dintre acele sporturi de care te apuci atunci când te-ai plictisit să faci lucruri obișnuite. Însă spre deosebire de speologie, unde coborârea într-o peșteră presupune și urcarea pentru a ieși înapoi la suprafață, parcurgerea unui canion trebuie făcută doar într-un singur sens: la vale, pe firul apei! Asta nu înseamnă însă că practicarea canyoningului este chiar floare la ureche.

Pentru a te lansa în jos, ”pe gârlă”, ai nevoie de ceva experiență în alpinism, ceva condiție fizică și, bine-nțeles, un echipament adecvat. De pildă, dacă nu ai un costum de neopren precum cel folosit de scafandrii autonomi, o cască de protecție zdravănă și un ham ergonomic și rezistent, degeaba mai bați drumul până în locurile unde se face canyoning. Și asta nu e tot! De hamul care, indiferent de numărul de kilograme, are datoria să te susțină, se prinde un dispozitiv metalic numit coborâtor. Rostul coborâtorului este acela de a frâna rapelul sau, mai pe românește spus, alunecarea de-a lungul corzii de alpinism – frânghia de care, de la începutul și până aproape de sfârșitul traseului, stați atârnați și pe care trebuie s-o treceți prin cârligele acelea metalice fixate în stâncă, numite amaraje. Ei, și de aici înainte intervine ”tehnica”.

Odată ajuns la baza unei cascade pe care ai coborât-o astfel, este foarte posibil să fii nevoit să te desprinzi din coardă, să traversezi înot o marmită – acea adâncitură plină cu apă scobită la baza jetului cascadei - și să-ți recuperezi apoi coarda fără de care ar fi nu greu, ci imposibil să mergi mai departe. Pe buza următoarei cascade, în cazul în care nu există deja, trebuie să montezi un nou amaraj pentru coardă, bătând pitoane în fisurile stâncii sau perforând direct în stâncă găuri pentru spituri. După treaba asta, este foarte posibil să fii obligat să faci un traverseu, respectiv să avansezi lateral pe peretele masivului ca să prinzi coarda într-o poziție cât mai avantajoasă pentru viitoarea etapă a traseului.

Bineînțeles că, la finalul unui astfel de periplu, nu este deloc exclus să te trezești sub cascada pe ”firul” căreia tocmai ai coborât, să ”calci” disperat apa în soiul acela de lighean botezat marmită și să te întrebi dacă vei reuși să te desprinzi din coardă suficient de rapid pentru a nu te asfixia cu pulberea fină a stropilor de apă. Dar, până la urmă, asta face parte din farmecul canyoningului! În România, canyoningul nu este un sport tocmai nou, ba, pentru practicarea sa, există și câteva trasee consacrate care oferă temerarilor suficiente satisfacții. De exemplu, Valea Oșelului și Valea Galbenei din Munții Bihorului sunt două zone foarte apreciate de cunoscători.

Cu toate că în total au doar 400-500 m lungime și 70-80 m denivelare, atât Canionul Văii Galbenei cât și cel al Văii Oșelului impun standarde tehnice destul de ridicate. Ambele canioane au fost prevăzute cu amaraje montate în vederea stagiilor de pregătire din cadrul Școlii Române de Speologie. Canionul Oșelul este format dintr-o succesiune de excavații care au aproximativ forma unor cilindri verticali cu diametrul de câțiva metri. Cascadele au un debit relativ mic (circa 5 l/s vara) și pot fi coborâte la alegere, mai prin jetul de apă, mai pe alături. Chiar dacă ieșirea din cele trei marmite, unde trebuie să înoți, nu este întotdeauna scutită de emoții, canionul Oșelul este un traseu direct, nesofisticat, care face coborârea deosebit de agreabilă.

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră