Reportaj pe culmile disperării. De ce îl înjură locuitorii din Răşinari pe Emil Cioran

03 Dec 2019 | scris de Dănuț Deleanu
Reportaj pe culmile disperării. De ce îl înjură locuitorii din Răşinari pe Emil Cioran

„Copilăria mea a fost paradisul. Realmente!”. Gândul acesta adâncit şi purtat în el ca dulce povară l-a urmărit toată viaţa. „Coasta Boacii este pentru mine o chestie absolut capitală. Restul pare de o mediocritate fără pereche”. Este scâncetul copilăriei celui care mai târziu avea să devină „scepticul de serviciu al unei lumi în declin”.

Tocmai de aceea, iubind cu disperare locurile şi oamenii primilor săi ani, a hotărât să nu-i mai revadă niciodată. Să-i rămână totul întipărit în minte ca o definitivă şi imperturbabilă imagine a paradisului. „A quoi bon avoir quitte Coasta Boacii?” (La ce bun să fi părăsit Coasta Boacii?). Aşa sună gândul frânt al unui om care toată viaţa a practicat negaţia ca eliberare.

 Necunoscându-i opera, dar ştiindu-l din auzite, oamenii din satul natal îl înjură în gura mare pe scriitor. Oamenii din Răşinari sunt supăraţi pe Emil Cioran fiindcă nu a făcut nimic pentru satul unde s-a născut şi în care a copilărit.

 La 10 kilometri de Sibiu, la adăpostul şi poalele munţilor împăduriţi, comuna Răşinari pare că dormitează sub cerul înalt al începutului de iarnă. Spaţiul dintre cele două localităţi este unit de un tramvai ce se scurge încet pe sub frunzele uscate ale pădurii care este tăiată în două şi de o şosea asfaltată.

 „Acest blestemat, acest splendid Răşinari”,  cum îl numea Cioran, este una dintre cele mai vechi aşezări româneşti din Ardeal, amintită într-un document încă din anul 1488. Şi dacă de atunci timpul a asistat în lunga-i scurgere la facerile şi prefacerile umane, făcând şi desfăcând generaţii şi aşezăminte, s-ar părea că de 100 de ani nu şi-a pus esenţial amprenta peste Răşinari, din moment ce casa în care s-a născut Cioran este neschimbată până astăzi.

Cu ferestrele spre şosea, răcorită de Râul Caselor, prima gospodărie pe dreapta este cea a Cioranilor. Parcă mai degrabă de acord cu existenţa dusă de protopopul Emilian Cioran, tatăl lui Emil Cioran, administraţia locală a hotărât să dea numele acestuia străzii, şi nu fiului. Totuşi, într-un gest meschin, care mai mult umileşte decât înalţă, i-a fost aşezat un bust prizărit din ghips, pe un soclu banal. Copiii sau cine ştie cine i-au ciobit nasul, mutilându-i batjocoritor îngândurata-i şi încremenita-i faţă.

Dacă urci în clopotniţa fostei Biserici Unite de vizavi, poţi privi în curtea casei şi, mai departe, spre locul de joacă al copilăriei, vestita Coastă a Boacii. Jos, de pe soclu, Cioran priveşte cu ochi goi la consătenii care i-au preţuit munca, zbuciumul interior şi puterea minţii la două parale: atât cât a costat bustul.

 La câteva străzi mai jos de casa în care s-a născut Emil Cioran este drumul ce duce spre biserica „Sfânta Treime” şi vechiul cimitir. Ea însăşi impozantă, biserica mai câştigă ceva înălţime şi prin faptul că se află pe cea mai înaltă porţiune locuită a satului. În spatele bisericii, monumentul funerar al fostului mare mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna, este păzit de doi lei uriaşi din bronz, pe care micul Cioran îi călărea voiniceşte.

Aproape, mormintele Cioranilor stau adâncite împreună cu proprietarii în somnul necuprins al veşniciei. Despre ultimul îngropat lângă părinţi, Aurel Cioran (1914-1997), fratele lui Emil, Constantin Noica spunea că îşi gravase încă din timpul vieţii pe placa funerară anul naşterii şi de câte ori venea de la Sibiu urca la cimitir să-şi plângă morţii, dar Noica îl suspecta că, în fapt, venea la mormântul său având voluptatea secretă de a se plânge singur, obligându-l propriul nume pus pe cruce.

În fiecare vară (până la 10 ani), micuţul Emil venea aproape zilnic în livada pe care familia o avea lângă cimitir. Se împrietenise cu groparul, pe care-l considera un om foarte simpatic. „Ştia că pentru mine cea mai mare plăcere este să-mi dea cranii. Când îngropa pe cineva, mergeam imediat să văd dacă poate să-mi dea. Aveam o slăbiciune pentru cranii şi-mi plăcea să joc fotbal cu ele. Nu era o latură morbidă a mea, era un fel de sport naiv. Eram conştient că-i anormal”, afirmă Cioran în filmul „Exerciţiu de admiraţie”, făcut de Gabriel Liiceanu.

 În Răşinari nu există gospodărie în care să nu se afle la păstrare rachiu din cel tare. Asta nu înseamnă că răşinărenii sunt nişte beţivi. Sunt oameni harnici şi au măsură în tot ce fac. În biserica „Sfânta Treime” tocmai se terminase slujba de „Sfintul Andrei”. Enoriaşii plecaseră spre casele lor, doar câţiva bărbaţi rămăseseră la stranele din zona dinspre altar să cinstească un pahar de vin. Auzind despre Cioran, indignarea îi determină să mai radă rapid două păhărele.

„Se zice că Cioran a venit odată în Răşinari şi a găsit pe unul beat, a făcut un fel de reportaj cu el şi a zis că răşinărenii sunt cam beţivi”, mormăie unul, cu zâmbet zeflemitor. Cu paharele în mâini, erau gata să arunce primii piatra, ca în pilda biblică. Cioran însuşi se amuza pe tema beţiei. „Mă îmbătam foarte des pe vremea adolescenţei. Credeam că o să devin beţiv. Eram aproape convins”.

Îşi aminteşte de un ins care plecase în America, făcuse ceva avere acolo, se întorsese şi se pusese pe chefuit. „Admiram enorm în Răşinari beţivii clasici, care erau în fiecare zi beţi. Ăsta era singurul tip interesant din tot satul. Toată lumea era plecată la câmp, toată lumea făcea ceva, iar el era cu violonistul. Era singurul care se distra. După doi ani de zile nu mai avea nimic, norocul lui că a murit”.

 Inexplicabil, oful celor din Răşinari este că Cioran n-a făcut nimic pentru ei. De parcă faptul că a fost şi este cunoscut în lume ar fi meritul lor. De aici situaţia ilară de a-şi fi dorit să fi fost asistaţi economic sau social tocmai de omul care a trăit, poate, mai modest decât oricare dintre ei, într-o mansardă la Paris. Sau asumându-şi-l ca pe un fiu al satului, să aibă orgoliul părintelui de a-şi vedea copilul aşezat la casa lui? Iar mai apoi acesta, odată realizat, să-l poată ajuta, la rându-i, la bătrâneţe?

Dacă-i întrebi despre Cioran, nu ştiu mare lucru. Nici cărţile nu i le-au citit şi nici la faţă nu l-au văzut. Ioan Muţiu (70 de ani), sub aparenţa înşelătoare a glasului domol, fierbe pe dinăuntru şi nu-şi dă seama cum a putut fi Cioran atât de nepăsător şi de nerecunoscător, cum de a putut sta în Franţa fără să vină să ajute şi să pună umărul la ridicarea comunei. „Ştiu de la un coleg de serviciu că Cioran a stat într-o mansardă şi a mâncat de la studenţi 40 de ani de zile. Nu ştiu cum să zic, dar fiind fiu al satului, care a ajuns mare filozof, putea să ajute şi comuna asta cu ceva”.

 Preotul paroh Nicolae Streza (69 de ani) îşi are gospodăria la câţiva paşi de casa lui Cioran. Trăieşte eminamente ţărăneşte şi, spovedindu-şi constant consătenii, a împrumutat, poate fără să vrea, şi mentalitatea: „De ce nu mai are Cioran casă? Pentru că rudele lui rămase în ţară au vândut-o, ca nişte mizerabili.

Şi Cioran a fost un mizerabil. El fiind mare sculă pe basculă în Franţa, putea să zică: Băi, frate, nu o vinde, ţine-o, că ar putea să mai trebuiască totuşi cuiva! Dar el nu, vinde-o, că nu mă mai întorc în Răşinari! La rândul lui, Cioran a fost un prăpădit, un sărac, un purligar, cum zic răşinărenii. Păi, ce să-i facă răşinărenii acuma? D-aia nu-i fac nimic, pentru că el n-a făcut nimic pentru ei. Aici nimeni nu-şi vinde casa părintească. Numai purligarii îşi vând casa.”

 Surexcitat de propriile-i vorbe, preotul nu realizează că bustul şi casa, dacă ar fi în posesia administraţiei, ar contribui la folosul comunităţii. Cum Răşinariul este la 10 kilometri de Sibiu, orice traseu turistic ar include şi vizitarea comunei. Şi-abia atunci s-ar putea spune că Cioran, chiar nemaifiind, ar începe să ajute localiatea.

 Se poate imagina că lui Cioran, chiar dacă mai trăia, puţin i-ar fi păsat de răşinărismele consătenilor săi. Plecarea din Răşinari a fost pentru el ca o izgonire din Paradis.

  „Nu vă puteţi imagina în ce măsură au rămas în mintea mea acele imagini. Între mine şi ele s-a interpus, fără să le şteargă de fel, o perioadă imbecilă pe care ţi-e ruşine c-ai trăit-o. Ziua cea mai blestemată din viaţa mea a fost ziua în care tatăl meu m-a dus la Sibiu la şcoală, cu şareta. N-o să uit niciodată. Aveam impresia că totul s-a distrus în viaţa mea, că sunt condamnat la moarte”.

Cel care şi-a oferit „şansa de a nu participa la nimic, de a juca un fel de comedie pentru alţii” a murit în 1995. A fost înmormântat la Paris. O delegaţie română, din care făcea parte şi criticul Eugen Simion şi poetul Marin Sorescu, a participat la funeralii. Nimeni din Răşinari nu l-a plâns. „M-am plictisit să calomniez Universul”, spunea Cioran.

Tot cam atunci, Petre Ţuţea, un prieten aflat peste mări şi ţări, în banala Românie, spera ca cel ce a scris „Lacrimi şi Sfinţi” să se împace în amurg de viaţă cu Sfântul Apostol Pavel. Dar poate şi acum, din alte lumi înalte, înconjurat de sfinţii pe care i-a blamat, Cioran ar da Paradisul ceresc pe paradisul terestru al copilăriei de la Răşinari.

 

 

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Bizar

Ultima oră