Reportaj la bătutul castanilor. Aţi mâncat vreodată piure de castane?

19 Noi 2019 | scris de Dănuț Deleanu
Reportaj la bătutul castanilor. Aţi mâncat vreodată piure de castane?

Doar în două zone ale ţării cresc castanii comestibili: în Oltenia, pe lângă Tismana, şi în Maramureş, pe lângă Baia Mare. Când cade prima brumă, pădurile din jurul Tismanei vuiesc de glasurile oamenilor. Cu mic cu mare, sătenii au ieşit la bătutul măgăliilor (învelişul cu ţepi), culesul castanelor.  

Răsplătiţi de regele Ferdinand, în 1923, pentru participarea la Primul Război Mondial, 57 de familii din Topeşti au titlu de proprietate pe 30 de hectare de pădure de castani. Şi, cum pământurile de la Tismana nu au fost vreodată colectivizate, pădurea a fost lăsată moştenire din tată-n fiu.

E drept că unii au mai multă, alţii au mai puţină, astfel încât primii scot câteva tone, iar ceilalţi,  3-400 de kilograme pe sezon. Oricum ar fi însă, chiar şi cei cu proprietatea mai mică, din banii câştigaţi, îşi pot cumpăra un porc de Crăciun. Muncă de toamnă pentru o brumă de belşug în iarnă.    Castanele încep să se coacă în  primele zile ale lui octombrie, ultimele scuturându-se la începutul lui noiembrie.

Când am intrat în pădure, culesul era pe terminate. Buchete de măgălii plesnite, fără castane în ele, aproape că acopereau în totalitate covorul de frunze, semn că “producţia” fusese bună. Pe drumul de întoarcere, necăjită ca Fefeleaga, ţaţa Sulea Constanţa (63 de ani) coboară asudată, cu un sac doldora de castane, aşezat pe umeri. “Maică, dacă vreţi să cumpăraţi acum, vi le las la juma’ de preţ, că mă omorâră, fir-ar ale ciorilor!”

Constantin Jerca este profesor de română la şcoala din Tismana. În Topeşti s-a născut şi tot aici trăieşte şi munceşte de mai bine de 50 de ani. Neamul său însumează proprietăţi “de 40 de kilometri pătraţi de pădure”. Anul ăsta, dascălul a scos cam patru tone de castani. Se plânge însă că de câţiva ani au început să se usuce şi să moară castanii.

“A intrat un vierme în ei, care parcă le mănâncă inima. Pur şi simplu îi vezi cum mor şi nu ai ce să le faci. Şi, când te gândeşti că primii castani au fost plantaţi aici de însuşi călugărul Nicodim, ctitorul mănăstirii Tismana… Mai avem trei exemplare de nu pot fi cuprinşi cu braţele nici de unsprezece copii. Sunt castanii de acu’ 650 de ani.

Păcat, că era o sursă de venit pentru oameni şi nici nu le mânca prea mult timp. Că la castan doar cureţi uscăturile şi coseşti în jurul lui. În rest, nu necesită nicio îngrijire. Cu banii obţinuţi, îşi cumpără şi ei varză de butoi sau porc de Crăciun”, spune profesorul Jerca.  

Când cade geana întunericului, în curtea dascălului Jerca, un foc viu, de lemne, încinge o oală cu apă. Se fierb castane. Trecute înainte printr-un jet de apă rece, se aruncă în oală numai atunci când apa clocoteşte de vreo cinci minute. Se ţin pe foc aproape o oră, scoţând din când în câd câte una şi încercând-o. Dacă miezul devine dulce şi uşor păstos, înseamnă că e fiartă.

“Cam la fel se şi coc. Se spală bine, se lasă să se scurgă puţin şi se bagă în cuptorul încins. Însă, musai trebuie să le fie crestate coaja, căci altfel bubuie şi sar ca floricelele în cuptor. Se lasă până se desfac singure”, spune domnul Jerca, în timp ce mai zgârmă cu un băţ focul adormit. “Dar, la noi, o delicatesă este piureul de castane. Se decojesc, se pune miezul la fiert şi se ţin până se formează o pastă. Se ia de pe foc şi se toarnă esenţă de rom sau de lămâie. Se serveşte cu îngheţată sau se foloseşte la compoziţia cremelor pentru tort”, mai adaugă el, ridicându-se să aducă din beci o oală cu vin neliniştit.

Pe masă apare prima strachină cu castane aburinde. Sparte în gură, au gust de porumb dulceag. O înghiţitură de vin rece scoate la iveală tot adevărul adunat în adâncimea versului popular: “La Tismana, într-o grădină / Mi-a prins dorul rădăcină”… 

Pentru locuitorii satului Topeşti, comuna Tismana, culesul şi vânzarea castanelor este ultimul “lucru al pământului” spre sfârşit de toamnă. De când încep să cadă măgăliile din copaci, nu mai au tihnă. Cei care nu fac naveta îşi rânduiesc gospodăriile de cu ziuă. Copiii îşi aruncă ghiozdanele când ies de la şcoală, grădiniţele sunt pustii, iar vâstnicii urcă încet-încet coama dealului. 

Toată activitatea satului se mută sus, printre castani. Pădurea este la trei kilometri de sat. Ai zice că într-o jumătate de oră parcurgi drumul fluierând. Asta dacă ar fi drum de şes, dar fiindcă e de deal, începi a asuda după câteva sute de metri. Din cauza urcuşului anevoios, oamenii au încercat să aducă pădurea mai aproape. Au plantat castani pe pământurile lor, din ce în ce mai aproape de sat.

De curând, iureşul cel mare al culesului a trecut. Despovăraţi de rod, dezgoliţi pe jumătate de frunze, castanii par prinţi valsând în sala de bal a toamnei. Sub ramurile lor, măgăliile, ca nişte pui de arici zgribuliţi, sunt risipite în iarbă. Castanele, care nu au fost vânate de ochiul atent al culegătorului, stau pitite sub frunze.

Dacă nimeni nu mai vine să le adune, rămân ca hrană pentru mistreţi, porci domestici, cai, oi. Şi veveriţele sunt înnebunite după ele. S-au găsit scorburi, unde o singură veveriţă adunase până la 40 de kilograme de castane.

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Bizar

Ultima oră