Studentul la jurnalism – de la Ştefan Gheorghiu la Stăpânul Inelelor

08 Feb 2018 | scris de Geanina Sandu
Studentul la jurnalism – de la Ştefan Gheorghiu la Stăpânul Inelelor Galerie foto (2)

Când democraţia dădea cu nasu' prin România, prin anii '90, mulţi elevi aveau gânduri mari să se facă jurnalişti.

Sau gazetari, termen care azi a devenit inutilizabil, din motiv că nu mai există gazeta pe care, atunci, ţi-o cumpărai la prima oră a dimineţii şi căreia îi sorbeai fiecare cuvânt prin autobuze.

Nu avea fiecare oraş câte o facultate care să te scoată jurnalist, aşa că au venit puhoaie în Capitală, să înveţe să scrie la ziar.

Şi, când mândri spuneau că sunt studenţi la Jurnalism, unii mai în vârstă strâmbau din nas şi dădeau unica replică: „ah, la Ştefan Gheorghiu!”.

Şi atunci parcă te simţeai cu nişte pătrunzători ochi albaştri, aşa, aparent fără motiv.

Că mergeai zi de zi în clădirea care, odată, fusese Academia Ștefan Gheorghiu, universitatea politică a comunismului, care pregătea băieţii (şi fetele) cu ochii albaştri.

Dar timpul a trecut şi e foarte posibil ca studenţii de azi să nu fi auzit, poate, niciodată de Ştefan Gheorghiu.

Într-un fel, dorinţele fiecărui student care a trecut,  trece sau va trece prin această facultate de peste 25 de ani sunt asemănătoare, adaptate, însă, vremurilor fiecăruia.

Am aflat cum sunt viitorii jurnalişti şi comunicatori de la Mădălina Bălăşescu, lector universitar doctor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Şi ce îi mână pe ei în lupta zilnică cu scrisul.

Mă gândesc la modul foarte serios în fiecare an şi ori de câte ori este un context favorabil sau declanşator, ce-şi doresc studenţii la jurnalism. Nu pot intra în mintea lor, dar luându-mă după ce declară şi fac, ei îşi doresc o pregătire cât mai practică, cât mai bazată pe noi tehnologii, un spaţiu profesional mai curat şi mai puţin birocratic, o integrare rapidă în profesie şi sarcini cât mai puţin plictisitoare. Şi răbdare din partea celor implicaţi în proces''.

Fiind mult mai conectaţi cu virtualul decât cei dinaintea lor, studenţii de azi sunt deja pregătiţi să lucreze în presa online, nu că ar avea prea multe variante în cea offline.

Mulţi dintre studenţi lucrează deja din timpul facultăţii, majoritatea joburilor fiind de editor/ redactor online.

Se pare că este o modă şi în recrutare, dar şi în aplicaţiile de job sau internship. Este ceva ce înţeleg, ce practică, ce le este familiar. Este a doua lor natură”.

În plus, cei de azi faţă de colegii de ieri au posibilitatea de a lucra freelancer, de a lucra de acasă pentru publicaţii diverse sau pentru clienţi din România şi din străinătate.

Pentru presa online, daca nu sunt implicate criterii de proximitate culturală, cred ca jurnaliştii pot fi recrutaţi de oriunde. Şi cred că Internetul va susţine munca individuală, atâta timp cât este la un click distanţă comunicarea cu oricine din orice punct al planetei”.

Generaţiile între portret şi robot

Studenţii fostei Ştefan Gheorghiu erau mai preocupaţi de imagine şi branding personal, inclinaţi evident spre vizual, spre o carieră în televiziune, fotojurnalism sau design&grafică – asta era generaţia de tip portret, după cum i-a văzut Mădălina Bălăşescu.

Iar cei de azi – zişi generaţia robot, nu sunt chiar roboţi, dar nu se implică foarte mult în adâncurile creativităţii.

Mie personal îmi place combinaţia dintre cele două, pentru că ideea mea despre profilul ideal de personalitate al studentului de azi - jurnalistul de mâine este unul echilibrat, în care există o infrastructură de cunoştinţe generale despre lumea contemporană, care permite formarea unei "voci" individuale autentice, originale, cu valori şi principii clare, cu o identitate personală şi profesională definite sau, măcar, cu ideea de a intra cu onestitate cu dorinţa de învăţare pe drumul acesta. După mine, creativitatea individuală fără limite începe acolo unde se termină ştiinţa. Pentru că, dacă nu ştii care sunt limitele pe care le-a atins cercetarea în domeniul în care te formezi, nu ştii dacă eşti sau nu creator sau imitator”.

Acum câţiva ani, în primii de democraţie, cariera de jurnalist era una foarte dorită, se băteau zeci de studenţi pe un loc.

O vedeai pe Andreea Esca în fiecare seară prezentând ştirile şi te uitai la ea ca la un om din altă lume şi îţi doreai să ajungi şi tu măcar o dată într-un studio de televiziune. Unii au ajuns. Au şi rămas mulţi.

Azi, cariera aceasta şi-a mai pierdut puţin din strălucire, dar nu mult, concurenţa este încă una de luat în seamă. Şi se dau examene scrise, la creativitate şi gramatică, nu e suficient doar un dosar, ca la alţii.

Jurnalismul onest, pasionat este, însă, o fata morgana. Nu mulţi dintre jurnaliştii de azi mai sunt adevăraţi câini de pază şi motivaţi de pasiunea de a scrie, pentru a schimba ceva în bine în ţara asta.

Jurnalismul este, în continuare, o variantă de carieră frumoasă, chiar dacă în prezent lucrurile nu arată prea bine la nivelul credibilităţii sau al conştiinţei profesionale. Însă, cum lumea nu va deveni peste noapte cea mai bună dintre lumile posibile, va fi nevoie de jurnalişti pasionaţi, bine pregătiţi profesional, bine echipaţi moral şi la nivelul anduranţei personale, pentru a "traduce" în limbajul oamenilor de rând, evenimentele complexe care au loc pe planetă sau pentru a oglindi societatea/ lumea. Indiferent care este punctul în care se situează pe registrul democratic (libertatea de expresie, opinia etc), jurnalismul este un actor social fără de care lumea, aşa imperfectă cum este acum, ar fi chiar mai imperfectă. Cred în continuare ca poţi face jurnalism de calitate, inclusiv în România. Este o profesie liberală, independentă, care va învăţa în timp că esenţele tari se ţin în sticluţe mici. Asta pentru că lucrează şi cu conştiinţa colectivă, nu cu linii de producţie de biscuiţi”.

Perlele viitorilor jurnalişti nu se ridică la nivelul „regionalismelor” de miniştri

Genunche şi pamblică, regionalisme în viziunea unor miniştri (întâmplător ai Educaţiei) câştigă detaşat concursul de perle scoase la examene de elevi şi studenţi. Că se mai întâmplă şi la studenţi, dar nu se ridică la rangul de ministru.

Tocmai s-a încheiat sesiunea, iar Mădălina Bălăşescu nu e şocată nici în acest an de greşelile găsite prin lucrări.

„Anul acesta, în sesiunea de iarnă, unul dintre subiecte a fost despre moartea Regelui Mihai I... şi am avut câteva lucrări (din câteva sute, totuşi) în care au amestecat principesele între ele, au confundat Palatul Victoria cu Palatul Regal de pe Calea Victoriei, au "înviat-o" pe Regina Ana, l-au omorat pe rege în Belgia sau în Anglia şi au relatat moartea Sa într-un amestec de naivitate a copilului care povesteşte despre moartea unui vecin din alt cartier, despre care n-a prea auzit, de fapt, într-un stil atât de patetic în registrul verbal, încât combinaţia dintre atitudinea inconştient de I don't care şi limbajul de telenovele m-a făcut uneori să râd cu lacrimi. Dar nu era râsul meu. Pentru că unii dintre aceşti tineri vor povesti altora despre evenimente care vor schimba, poate, lumea”.

Diploma şi condeiul, împreună sau separat?

Facultatea de Jurnalism nu te face jurnalist, că n-are o baghetă magică şi nici un inel vrăjit.

Termini cei trei ani acum şi ai o diplomă, o bucată de hârtie, care nu îţi dă supraputeri.

Pentru a deveni jurnalist nu ajunge o hârtie cu poza ta pe ea, ci trebuie să scrii, să scrii, să scrii, diploma servindu-ţi doar ca martor că ai trecut printr-un sistem de formare academică şi profesională şi asta înseamnă că ai nişte competenţe şi abilităţi care puse la muncă pot face din tine un jurnalist. Poate chiar unul bun.

De fapt, după sociologia ocupaţională, jurnalismul traversează, de mai bine de un secol, diverse etape ale naraţiunii istorice de coagulare a unei profesii pe deplin legitime social, aşa cum este cea a avocaţilor, a medicilor, a arhitecţilor (profesiile liberale). După contextul istoric, profesia este mai închegată sau mai dezlânată. În SUA, ca în modelele sociale avansate, democratice, câmpul profesional este bine articulat, cu instituţii de formare, cultură profesională unitară, guvernată de aspectele etice şi deontologie. Însă... să nu uităm că presa de masă este în SUA din anii 1830, în Franţa avem definiţia jurnalistului din 1935 etc. În România, avem 28 de ani de presă democratică. Acumulările profesionale în câmp sunt multe, chiar dacă sunt şi neajunsuri. Aşa că... dacă vrei să-ţi cunoşti "familia" profesională, e bine să faci facultatea. Nu mai trebuie să fii doar un empiric sau un specialist. Poţi căpăta o privire de ansamblu mult mai rapid asupra profesiei, făcând facultatea de specialitate”. Cu diplomă sau fără, „industriile comunicării sunt înca un teren de joacă pentru toţi cei care au chef să-şi pună tricoul şi să intre în joc”.

Presa şi puterea ei

Înveţi la şcoală că presa este câinele de pază, că este a patra putere în stat. Ideal ar fi să le ştii pe celelalte trei, ca să vezi după cine urmezi. Dar, trăim vremuri în care nu se mai respectă numerele de pe tricou, că lipsesc nişte reglementări formale şi profesionale mai consistente.

„În România, presa este a câta putere vrea ea să fie. Fie una umilă, cerşetoare, fie una nu tocmai devreme acasă, fie una care-şi poartă steagul pe calul alb la bătălie. Depinde cine caută inelul: p(orc), gn(om), s(elf), hob(bit) sau Gand(alf) pe drumul dintre Shire şi Muntele lui Sauron...care va fi cam acelaşi indiferent de epocă sau cultură”.

 

(sursele foto: http://www.antoniomomoc.ro

http://www.andimoisescu.ro

http://www.b365.ro)

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră