Pe 16 februarie am participat la sarbatorirea a șase sute de ani de la prima atestare documentară a satului Rădășeni – loc în care m-am „născut” în profesie. Aici, am fost medic între 1973 și 1978, perioada cea mai liniștită și frumoasă din viața mea profesională.
Pentru cine nu știe, Rădășeni se află într-o mică depresiune (gropa Rădășenilor) la 3 km de Fălticeni și 30 km de Suceava. Acest amplasament l-a apărat, în cursul istoriei sale, de vederea prădalnicilor și de urgia vânturilor. De aceea, din vechime, a devenit cunoscut prin pomicultură; aici au fost cultivate și menținute, soiuri tradiționale de mere, pere și pruni (perje). În Descriptio Moldavie, Dimitrie Cantemir caracterizează locuitorii Rădășenilor ca vestiți pomicultori și neguțători de fructe, care duceau faima satului până la Praga, Buda sau Viena, unde-și vindeau merele.
Cel mai vechi document istoric, în care se pomenește de Rădășeni, datează de la 16 februarie 1424, aparținând lui Alexandru cel Bun (1400 – 1432), care stabilește drept granița unei danii făcute preotului Iuga, satul Rădășeni. Zece ani mai târziu, domnitorul Ștefan al II-lea al Moldovei, fiul lui Alexandru cel Bun, completează această danie cu satul Rădășeni. După construirea Mănăstirii Slatina (1554 – 1558) de către domnitorul Alexandru Lăpușneanu, satul Rădășeni a devenit moșie mănăstirească. Rădășenenii au refuzat cu încrâncenare, generație după generație, să se recunoască șerbi pe moșie mănăstirească și profitând de un drept feudal (de a lăsa moștenire urmașilor livezile pe care le-au întemeiat) trăiau după reguli și obiceiuri răzeșești. Și-au revendicat necontenit drepturile în numeroase procese care au durat până în secolul XIX.
În păduricea Rădășenilor, s-au concentrat arcașii lui Ștefan cel Mare și Sfânt pentru a proteja Suceava, atunci când ungurii asediau Baia.
Domnitorul Ștefan al II-lea Tomșa (1611 – 1615 și 1621 – 1623) este menționat în tradiția satului, ca un adevarat protector și de aceea mă voi opri asupra acestui personaj de roman.
În hrisoave, este menționat că pe la 1580, la Rădășeni funcționa o Școala bisericească și „fiind Ștefan Vodă Tomșa copil mic și sărac, au învățat carte la Școala din Rădășeni” (PS Timotei Prahoveanul, Rădășeni – o grădină a Raiului, ISBN 978-606-759-077-7).
Ulterior, Ștefan Tomșa a ales meseria armelor participând la luptele dintre francezi și spanioli în Pirinei, a fost lefegiu în armata lui Ștefan Bathory, iar cu armata turcească a luptat cu perșii. Vorbea fluent cinci limbi străine. Ajuns domn în Moldova, în plin război dintre poloni și turci, a fost obligat să poarte lupte cu dușmani externi și interni. În vara lui 1612, a înfrânt armata polonă la Cornul lui Sas. Au murit în bătălie, potrivit cronicilor vremii, peste 8.000 de nobili poloni și vreo 10.000 de soldați, iar liderii oastei poloneze au fost prinși și întemnițați. Bătălia este amintită de Sadoveanu în Neamul Șoimăreștilor. Împreună cu Radu Mihnea au întreprins o expediție militară în Transilvania, sprijinindu-l pe Gabriel Bethlen să ajungă principe. În vara lui 1613, zdrobește o rascoală a boierilor (decapitează 75 de dregători), iar în septembrie 1615 înfrânge răzvrătiții (care asediau Iașiul) la Fântâna lui Păcurar. A salvat Transilvania de pârjol tătăresc (în august 1615), dar, în noiembrie 1615, polonii intra în Moldova, înfrâng mica oaste a lui Tomșa pe dealul Tătaranilor și domnitorul fuge din țară. Tomșa redevine domn al Moldovei șase ani mai târziu, când s-a apucat să ctitorească Mănăstirea Solca pe care n-a mai apucat să o termine deoarece a fost mazilit și a murit printre străini pe malurile Bosforului. Tomșa se purta aspru cu boierii nu numai pentru că s-au ridicat împotriva domniei sale, ci și pentru că erau nedrepți cu săracii. De altfel, i se mai zicea și „voievodul țăranilor”, deoarece era bun și drept cu țăranii, știind că boierimea comitea abuzuri împotriva răzașilor.
Ștefan al II-lea Tomșa nu a uitat că a învățat carte la Rădășeni. L-a făcut sat domnesc și a construit o biserică din lemn cu hramul Sfinților Mucenici Mercurie și Ecaterina – unul dintre puținele lăcașuri de lemn pictate direct pe bârnă, la interior – care există astăzi.
După răpirea Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar (1775), capitala ținutului de Nord a Moldova a fost (pentru o scurta vreme) la Rădășeni. În Unirea Principatelor, rădășenenii au avut un rol deosebit.Din Comitetul Ținutal al unioniștilor, constituit în 1856 la Fălticeni, au făcut parte și trei reprezentanti din Rădășeni între care Toader Grumăzescu, ulterior deputat și prieten a lui Alexandru Ioan Cuza și a lui Mihail Kogălniceanu.
Despre Rădășeni au scris pagini minunate Sadoveanu, Iorga, Topârceanu, A.D. Xenopol, dar mai ales Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanu, fiu al satului.
Să ne întoarcem însă la evenimentul aniversar.
Când am primit invitația de a participa, am fost uimit și emoționat. Viața a făcut ca să nu mai poposesc pe acele meleaguri de peste 45 de ani (deși le-am purtat în suflet tot timpul) și am crezut că oamenii m-au uitat. În plus, m-am retras din viața publică și deci nu îi pot bânui că au avut un oricare interes. A fost un demers sincer, ce dovedește caracterul acelor oameni, iar pentru mine o întoarcere în timp.
La terminarea facultății, am ales să fiu medic în Rădășeni din mai multe rațiuni: era lipit de Falticeni (puteam deci să fac naveta de acasă), cunoșteam comuna (am avut colegi de liceu din Rădășeni), știam că oamenii erau preocupați de sănătatea copiilor (patologia pediatrică și mortalitatea infantilă era în acea perioadă coșmarul oricărui medic de circă) și mai știam că preotul, profesorul și medicul erau respectați în comunitate.
Eram însă îngrozit de un gând: voi putea face față exigențelor oamenilor mai ales că înaintea mea au fost medici excepționali? Există o prejudecată potrivit căreia rădășinenii sunt distanți, reci, neprietenoși față de străini și chibzuiți (ca să nu se spună zgârciți). Această percepție publică era și datorită faptului că cei din Rădășeni nu erau numai pomicultori destoinici, dar și negustori iscusiți. Se spunea că toate magazinele de legume fructe din Moldova aveau șefi rădășineni. Chiar dacă era o exagerare totuși în aproape fiecare localitate întâlneai un gestionar din Rădășeni.
Ajuns la Rădășeni am descoperit că lucrurile stau cu totul altfel. Am găsit la dispensar un colectiv unit, care m-a primit cu brațele deschise și de la care am învățat o mulțime de lucruri practice. Am descoperit că oamenii din Rădășeni, odată ce te-au acceptat, sunt calzi, loiali, generoși. Oamenii, care erau atașați de valorile tradiționale, de familie și credință, respectau munca, lucrul bine făcut și știința de carte, erau asemenea locului în care trăiau. Este de neimaginat cum arată satul primăvara, când înfloresc copacii și casele nu se mai zăresc de flori. În acest sat, datorită locuitorilor săi m-am călit, am căpătat încredere și curaj.
Astăzi cei cu care am lucrat s-au mutat la Domnul, la fel cum au făcut și mulți dintre cei cu care m-am împrietenit. Am avut însă fericirea să-i întâlnesc pe copiii lor.
Viața mea a fost legată de trei locuri: Fălticeni (unde m-am născut și am făcut liceul), Iași (unde am studiat și m-am stabilit), Rădășeni (punctul inițial al dezvoltării profesionale). Faptul că toate trei localitățile m-au onorat cu titlu de „cetățean de onoare” înseamnă pentru mine un semn că am lăsat o urmă în sufletul oamenilor.
La mulți ani, Rădășeni!
