Comisarul şef Raluca Domuţa, originară din Satu Mare, este prima poliţistă din România căreia i s-a conferit titlul de „International Female Police Peacekeeper 2015“ pentru rolul deosebit avut în timpul misiunii de căutare şi salvare din Haiti. Raluca Domuţa este absolventă a Colegiului Naţional „Ioan Slavici” şi lucrează în poliţie din 1995.
Cine este Raluca Domuţa?
Pe 23 august în cadrul ceremoniei organizate de „International Association of Women Police la Cardiff în Regatul Unit“, poliţistei i-a fost recunoscut rolul deosebit avut în timpul misiunii ONU din Haiti. Aceasta a fost apreciată pentru implicarea în activităţile de căutare şi salvare a sute de persoane, derulate în urma cutremurului din 2010, precum şi pentru modul în care a asigurat securitatea medicilor care acţionau în zonă pentru combaterea holerei. De asemenea, polițistul român este considerat de organizaţiile internaţionale un ofiţer de poliţie de excepţie, a cărui experienţă este valoroasă în sprijinirea procesului de pace şi stabilizare din Haiti. Raluca Domuţa a absolvit Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” în anul 1999, este specialist în știinte penale, psihologie judiciară și apărarea drepturilor omului.
Raluca Domuţa a povestit pentru site-ul mariustuca.ro cum a schimbat-o această experienţă şi de ce anume îi este cel mai tare dor de ţară. Totodată, ea a vorbit şi despre colegii poliţişti din România, mărturisind că, în ultima vreme, „instituţia Poliţiei a pierdut din autoritate“.
„ Am învăţat că nu trebuie să cumpărăm lucruri. Ca, de fapt, trebuie să cumpărăm amintiri“
Reporter: Sunteţi plecată în Haiti din 2009. Povestiţi-ne despre această experienţă.
Raluca Domuţa: Experienţa asta este una foarte faină şi foarte intensă. Ce sa zic? Pe plan profesional câştig foarte multă experienţă lucrând cu toate naţiunile, adică lucrând cu colegi din ţări cu instituţia Poliţiei organizată într-un alt fel decât este a noastră. Mai bine pentru unii, mai rău pentru alţii... Pe de altă parte, pe plan personal, cunoscând alte naţionalităţi, îmi dau seama că nu suntem miezul, adică mai sunt şi alţii pe pământ. Îi cunoşti, îi vezi pe unii care sunt în situaţii mai bune decât noi, însă în acelaşi timp, alţii sunt vai mama lor. Experienţa este foarte faină din toate punctele de vedere.
Reporter: Aţi fost luni la rând în mijlocul sinistraţilor după cutremurul din 2010 din Haiti, alături de cei care căutau victimele sub dărâmături. Altă lume, alţi oameni, altă muncă, riscuri majore. Vă sperie gândul că sunteţi acolo, departe de casă, de familie, de fiul dvs., într-o cu totul şi cu totul altă dimensiune?
Nu ştiu dacă m-a speriat. Ştii cum e? În momentul în care pleci nu eşti sigur unde pleci şi nici nu aveam pe cine să intreb cum e acolo ca să pot să-mi fac o părere. Să-mi programez eu, în minte un anumit peisaj, o anumită situaţie pe care aş putea s-o întâlnesc acolo. Aşa că, m-am dus cu gândul că, orice ar fi, o să fie bine şi o să fac ce am făcut aici. Adică, indiferent că pe plan personal, bineînţeles că sunt probleme, eu mă bucur că am apă la robinet (n.r.- Raluca Domuţa era în momentul în care am purtat discuţia telefonică la conferinţa din Anglia). Oricum, eu sunt aceeaşi Raluca , dacă mă vedeţi pe stradă nu veţi spune că sunt nici super star, nici super poliţist, eu sunt acelaşi om. Din contră, cred că experienţa m-a schimbat în bine. Am învăţat că nu trebuie să cumpărăm lucruri. Ca, de fapt, trebuie să cumpărăm amintiri.
„Multă lume m-a judecat...că îmi las copilul, că plec, însă, în mare, pentru el am făcut-o“
Cum aţi plecat? Cum v-aţi decis?
Aveam o prietenă care era plecată, în 2008 în Timor. Tot misiune ONU. Între timp, misiunea din Timor s-a închis. Am zis dacă alţii pot, pot şi eu.Voiam să fac altceva, o altă experienţă... Voiam să vad lumea cu alţi ochi. Şi, mi-a dat Dumnezeu. Aşa că, aveţi grijă ce vă doriţi, ştiţi cum se spune...
De cine vă este cel mai dor?
De Andrei. De fiul meu. Îmi este foarte dor. Vorbim în fiecare zi şi vreau să vă spun că, deşi, multă lume m-a judecat - vorbesc de lume din cercul de cunoştinţe, nu prieteni, pentru că prietenii mă cunosc- că îmi las copilul, că plec.... Dar, să ştiţi că, în mare parte pentru el am făcut-o. Andrei este un copil foarte matur. Facem temele, cam două ore pe zi. E diferenţă de fus orar şi mă trezesc dimineaţa la 4.00, eu încep serviciul la ora 8.00. Întâi vorbesc cu Andrei: facem temele, învăţăm împreună. După care mă duc la serviciu şi, la ora şapte, cel mai târziu, sunt în pat. Colegii mei internaţionali zic că am boala somnului, dar eu sunt trează de la 4.00 dimineaţa. Mă străduiesc să fiu prezentă, chiar aşa virtual, în viaţa lui şi fizic, indiferent de costuri, încerc să vin şi să stau cu el. Dacă nu pot să vin eu acasă, ne vedem undeva la mijloc. Ori în Europa, depinde cum găsesc variantele mai ieftin.
„În Haiti nu este curent decât două-trei ore pe zi, ca pe vremea lui Ceauşescu la noi“
Aţi spus că, fiind copil, în fiecare seară bunica dvs. vă punea să spuneţi la sfârşitul rugăciunii „Doamne ajută-ne să ne trezim în pace!“. Acum când sunteţi implicată în misiuni de salvare, când zi de zi, vă confruntaţi cu pericolul, aţi conştientizat mai bine vorbele bunicii?
Pe mine, bunica mă punea să spun Tatăl Nostru şi Îngeraşul. Şi, la sfârşit, îşi spunea ea rugăciunile ei. Când se punea în pat închidea lumina, îşi făcea încă o dată cruce şi ofta, zicând: „Doamne, ajută-ne, să ne trezim în pace“. Dar, vă spun sincer, n-am realizat chestia asta până nu am ajuns în Haiti. Deşi, când am plecat în Haiti, în 2009, aveam 34-35 de ani. Vreau să vă mărturisesc că în momentul în care am ajuns acolo şi am văzut câtă nenorocire există în lume şi cât suntem de bucuroşi că suntem români,abia atunci am realizat cât de înţeleaptă era bunica mea. Şi, îmi mai amintesc, de exemplu prima senzaţie când am plecat din Haiti să mă întorc acasă. Eram extrem de fascinată de Aeroportul din Paris unde era aşa o lumină... În Haiti nu este curent decât două-trei ore pe zi, ca pe vremea lui Ceauşescu la noi.
Ce aţi învăţat din această experienţă? V-a schimbat în vreun fel modul de a privi viaţa, oamenii?
O să-ţi mai mărturisesc ceva. Nu am mai spus asta niciunui jurnalist. Ce am învăţat? Am învăţat să nu mai judec oamenii după aparenţe şi după felul în care sunt îmbrăcaţi. Fii atentă! La cutremur am pierdut toate lucrurile pe care le aveam. Cutremurul a fost pe 12 ianuarie, iar pe 1 februarie am luat avionul până în Santo Domingo şi, de acolo, am luat alt avion până la Paris ca să vin spre România. La Paris erau minus 15 grade şi ningea. Şi eu eram intr-o pereche de şlapi, îmi erau îngheţate picioarele, o pereche de pantaloni scurţi şi-un maiou. Eram pur şi simplu înţepenită de frig. Ca să prind zborul de Otopeni de la Paris am stat vreo două ore în tranzit. Stăteam undeva, înt-un colţ, zgribulită toată şi toţi care treceau pe lângă mine se uitau aşa şi probabil ziceau: „săraca de ea“, arătam vai mama mea. Şi, atât de prost m-am simţit în alea două ore, încât am zis indiferent cum ar fi îmbrăcat cineva, că are haine, că nu are, nu poţi să ştii niciodată ce situaţie l-a adus pe omul acela în postura de a se îmbraca aşa.
Cum e acum Raluca Domuţa?
Mai torerantă şi mai înţelegătoare. Sunt mai tolerantă la tot felul de idei. Şi, nu mai folosesc cuvântul „normal“, încerc să-mi scot, pe cât se poate, din vocabular acest cuvânt. Nu e normal să faci nu ştiu ce... Draga mea, care e normalitatea? Pentru mine e normal să mă comport aşa cum mă comport, pentru colegii musulmani e anormal ceea ce fac eu şi trebuie să port basmaua, pentru colegii mei hindu care nu mănâncă carne de vacă este anormal ca eu să mănânc vaca. Fiecare avem lumea noastră de normalitate.
„Băiatul ăsta a trebuit, până la urmă, să moară ca să ştie cineva că a existat <<Dulăul>>“
Ştiu că sunteţi departe de ţară, dar cu siguranţă sunteţi la curent, cu ceea ce se întâmplă cu colegii dvs. din Poliţia Română. Ce lipseşte, de ce mai e voie în poliţie la ora actuală? Unde sunt hibele?
Poliţiştii români merită mai mult, mare parte a lor merită mult mai mult. Dar, în acelaşi timp există şi poliţişti care nu fac cinste. Din păcate, cazurile care nu ne fac cinste sunt extrem de mult mediatizate. Adică, baiatul ăsta a trebuit până la urmă să moară ca să ştie cineva că a existat „Dulăul“. Apropo de situaţia lui, În Satu Mare am citit azi-noapte că un coleg poliţist a fost luat pe capotă. Părere mea personală, fără să judec pe nimeni: instituţia Poliţiei a pierdut foarte mult din autoritate.
Mai exact? Ce anume lipseşte şi de ce s-a ajuns în această situaţie?
Când eşti oprit de poliţist îl iei la băşcălie. Uitaţi-vă peste cazurile în care colegii mei poliţisti au folosit arma. Deci, vreau sa spun că ajungi tu însuţi să fii victimă, să fii hărţuit. La un moment dat, ai estimat tu, ai făcut o evaluare rapidă - că sunt secunde în care trebuie să te gândeşti: pun mana pe armă şi-o scot sau nu? Şi ajungi să fii tu la rândul tău cercetat şi hărţuit. Şi, atunci, pentru ce? Într-un fel stiu prin ce trec. Eu am spus si colegilor dvs., apropo de comentariile unora care au opinat că nu am vazut cătuşe în viaţa mea: de când am terminat Academia am lucrat numai în operativ. Am arestat oameni, am lucrat la Crimă Organizată. E greu, e foarte greu pentru colegii mei şi ar fi bine să se facă ceva şi Poliţia să-şi recâşige autoritatea. Te-a oprit poliţistul te legitimezi şi punct!
În prezent, Raluca Domuţa este șef poliție regiune în cadrul Haiti-MINUSTAH și oferă sprijin de specialitate în domeniul combaterii criminalității organizate și a actelor de violență sexuală.
