În episodul precedent v-am spus povestea clădirii care a ocupat spațiul pe care astăzi găsim Cercul Militar Național, mănăstirea Sărindar, distrusă în cele din urmă de cutremurele feroce ale secolului XIX.
Ca să purcedem la povestea ”Cercului” propriu-zis, se cuvine să precizăm că un ”cerc militar” era un soi de club unde se strângeau ofițerii pentru a discuta chestiuni de specialitate, înființat și la noi, după model francez, la 15 decembrie 1876. Pentru că cercul avea nevoie de un sediu, acesta s-a perindat prin trei clădiri istorice ale capitalei, până să i se construiască o casă a lui. În ultima parte a secolului XIX a fost găzduit întâi de Palatul Eforie, clădire superbă de pe Regina Elisabeta, astăzi în suferință, apoi de Casa Greceanu și, la începutul secolului XX, de Casa Oteteleșanu (ucisă ca să se facă Palatul Telefoanelor de azi).
În anii războiului, după mai multe dispute între autorități și diverși arhitecți, începe ridicarea palatului, care era deja aproape finalizat în 1916 și scapă ca prin minune intact din bombardamentele intense la care a fost supus Bucureștiul, după intrarea României în război. De altfel, în cei doi ani de ocupație nemțească ce au urmat, frumoasa clădire este folosită de germani atât ca loc de detenție pentru prizonierii politici cât și ca principal post de observație. Căderea iubitului său palat în mâinile inamicului e o veste peste care generalul Vasile Zottu (principalul artizan al construirii clădirii) nu poate să treacă: Zottu se sinucide, în toamna lui 1916.
Inaugurarea avea să se facă abia în 1923, cu Regele Ferdinand și Regina Maria organizând un mare bal, în seara de duminică, 4 februarie, care a avut atât de mult succes încât presa vremii consemnează că a luat sfârșit la 5 dimineața și că, deși a participat toată protipendada capitalei, niciun om politic nu a fost invitat.
Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația
.png)
