Actul de la 23 august 1944 povestit de Regele Mihai ca autor

23 Aug 2019
Actul de la 23 august 1944 povestit de Regele Mihai ca autor Galerie foto (2)

Un text publicat în revista “22”, nr. 34/ 7 septembrie 1990. Vi-l redăm mai jos, integral.

”Mistificarea istoriei este poate cel mai mare rău care s-a abătut asupra Ţării noastre în timpul dictaturii comuniste. Chiar dacă această grotească falsificare nu a dus, în mod direct, la moartea multora dintre compatrioţii noştri, ea a avut fără îndoială ca rezultat distrugerea sufletului naţiunii noastre, prin amestecul ambiguu de adevăruri şi minciuni.

Nici unul din evenimentele istorice din viaţa poporului nostru nu a fost atât de falsificat ca Actul de la 23 august 1944. S-au produs munţi de literatură în scopul de a povesti sau a inventa ceea ce s-a întâmplat, ceas cu ceas în acea zi.

Dictatorii comunişti sperau astfel să-şi facă o glorie prin asocierea numelui lor, chiar post-facto, cu acest ultim August al celui de al II-lea Război Mondial (în Europa). S-a găsit chiar unii care au sugerat că 23 August este o dată infamă, pentru că, în această zi, avalanşa comunismului s-a abătut asupra Ţării noastre, condamnând România la aproape 45 de ani de sclavie.

Ca majoritatea falsificărilor istoriei, fie ele intenţionate sau nu, aceste interpretări pornesc de la un grăunte de adevăr. Este cert faptul că dictatura comunistă a încercat să-şi asigure legimitatea faţă de naţiune prin glorificarea zilei de 23 August. Şi de asemenea, cum prea bine ştim, este adevărat faptul că România a gemut sub călcâiul comunist timp de decenii după această dată. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că evenimentele de la 23 August 1944 trebuie considerate în mod automat ca fiind rele prin simplul fapt că ele au fost manipulate de către regimul comunist. Cu atât mai puţin se poate considera că începutul dictaturii comuniste îşi are originea în acest domeniu.

N-a rămas nici un singur simbol al conştiinţei naţionale care să nu fi fost manipulat de către comunism. Unul dintre dictatori a întinat iubitul nostru tricolor cu emblema “Republicii Populare”. Celălalt dictator pretindea să se identifice cu Ştefan cel Mare. Dar poporul nostru, minunatul nostru tineret, au smuls această emblemă detestată de pe steagul nostru şi au distrus portretele dictatorului, continuând însă să se închine memoriei lui Ştefan cel Mare şi drapelului nostru naţional. În acelaşi fel, se cuvine acum să privim evenimentele din August 1944 în lumina lor adevărată, curăţându-le de minciună şi de falsificări groteşti.

Cei care încearcă cu tot preţul să critice decizia mea din August 1944 se străduiesc să sugereze că, de fapt, am anticipat înfrângerea Armatei noastre. Ei pretind că ar fi putut, chipurile, să reziste pe linia Galaţi – Nămoloasa şi că, astfel, s-ar fi putut evita invazia Armatei Roşii în Ţara noastră şi subjugarea României de către Uniunea Sovietică.

Evident, nimeni nu poate cred cu seriozitate că soldaţii noştri, oricât ar fi fost de devotaţi ideii de libertate, ar fi putut rezista, mult timp, forţelor mult superioare ale Uniunii Sovietice, ale Statelor Unite şi Marii Britanii. Poate crede cineva că armata care a pustiit totul în drumul ei spre Berlin în anul ce a urmat (1945), ar fi avut intenţia să cruţe România? Evident că nu, şi aceste teorii vin doar ca să întărească vechiul nostru proverb: “După război, mulţi viteji se arată”. În realitate, soarta României era clară şi neomenoasă şi fusese pecetluită prin intervenţia multor factori externi şi cu totul în afara posibilităţii noastre de control.

Primul dintre aceşti factori a fost hotărârea Marii Britanii şi a Statelor Unite de a tergiversa deschiderea celui de al doilea front împotriva Germaniei în vestul Europei. Aceasta a făcut ca întreaga Europă de Est, deci şi România, să cadă pradă Armatei Roşii.

Al doilea factor a fost hotărârea Aliaţilor apuseni de a plasa ţările din estul Europei în sfera de influenţă şi de control a Uniunii Sovietice. Nici o ţară din estul Europei nu a putut scăpa de acest destin, indiferent de poziţia pe care a avut-o în timpul războiului; Ungaria a fost aliata Germaniei naziste până în ultimul moment, căzând sub control comunist; Bulgaria care a încercat să-şi declare neutralitatea a avut parte de aceeaşi dictatură; în fine, chiar şi Polonia şi Cehoslovacia, cele două state care au primele victime ale agresiunii hitleriste şi faţă de care Apusul avea o datorie morală adâncă au fost, în mod egal, supuse terorii roşii ce a urmat războiului.

Abandonată zonei de influenţă sovietică, România nu putea nicidecum spera la o soartă mai bună. Cu toate acestea, încă din 1943, toţi conducătorii politici ai Ţării noastre au făcut eforturi pentru a evita această soartă care, de abia mai târziu am putut să ne dăm seama, nu putea fi evitată. Au avut loc negocieri secrete cu Forţele Aliate la Cairo, iar prin discuţiile de la Stockholm, Antonescu a încercat să afle termenii Uniunii Sovietice pentru încheierea unui eventual armistiţiu. Uniunea Sovietică, însă, nu a precizat aceşti termeni şi situaţia Ţării noastre se înrăutăţea din zi în zi. Pe frontul rusesc, Armata noastră pierduse nu mai puţin de 25 de divizii; populaţia era terorizată de bombardamente continue (iar) trupele sovietice trecuseră deja Nistrul.

Împreună cu reprezentanţii partidelor noastre politice, am luat hotărârea de a chema în audienţă pe Mareşalul Antonescu în ziua de 26 August, pentru a-l face să înţeleagă nevoia unui armistiţiu imediat. În seara zilei de 22 August am aflat că Mareşalul urma să părăsească Bucureştiul. Neputând lua contact cu şefii partidelor, l-am invitat, totuşi, pentru a discuta cu el în ziua de 23 August. I-am atras atenţia asupra situaţiei disperate de pe front şi necesitatea imperativă a unui armistiţiu imediat. Împotriva oricărei evidenţe, Antonescu a refuzat, susţinând că îi poate înfrânge pe sovietici în Carpaţi. A refuzat, de altfel, şi sugestia mea ca el să-şi dea demisia, permiţând astfel formarea unui guvern capabil să negocieze un armistiţiu. Nu: Mareşalul dorea să-şi respecte cuvântul dat lui Hitler, continuând până la sfârşit. Confruntat cu această situaţie, fără ieşire, m-am văzut nevoit să dau ordinul de arestare a lui Antonescu.

S-a încercat, de asemenea, denigrarea Actului de la 23 August, spunându-se că ar fi deschis drumul comunismului în România. Natural, şi această sugestie, făcută tot post-facto, nu ţine seama de adevărul istoric. Încă din 1943, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Titel Petrescu, cei trei oameni politici ale căror partide au obţinut în ultimele alegeri libere din România nu mai puţin decât 95% din numărul voturilor, m-au îndemnat să găsesc o soluţie care să salveze România, să evite situaţia prin care Ţara noastră ar fi devenit un cumplit câmp de bătălie.

După declaraţia lui Molotov din 1944, am căzut cu toţii de cord să trimitem emisari la Înaltul Comandament al Forţelor Aliate din Cairo. Acolo au fost confruntaţi cu prima condiţie a Aliaţilor: includerea în coaliţie a unui reprezentant al Partidului Comunist. Comuniştii au delegat pe Lucreţiu Pătrăşcanu, in intelectual marxist, cu care se putea totuşi avea un dialog. Şi tot Aliaţii apuseni au fost cei care ne-au declarat net că negocierea armistiţiului nu poate fi făcută cu ei, ci numai cu Uniunea Sovietică.

Toţi oamenii politici din România s-au văzut atunci nevoiţi să accepte acest imperativ, fără a avea cea mai mică iluzie în ceea ce priva intenţiile reale ale comuniştilor. De acea, una din primele mele griji în acele zile de August a fost să evit vidul de putere sau un punct slab care să dea ocazia unui partid politic care să fie avantajat în dauna celorlalte.

În prima mea proclamaţie către Naţiune, am anunţat reintroducerea Constituţiei de la 1923, cel mai democratic document cunoscut în Ţara noastră până la momentul de faţă. De asemenea, am alcătuit un guvern interimar care să nu depindă, în mod absolut, de nici una dintre grupările politice. Cele trei principale sarcini ale acestui guvern erau: negocierea armistiţiului; administrarea eficace a Ţării; şi pregătirea ulterioară a alegerilor libere. Actul de la 23 August avea ca scop pregătirea terenului pentru edificarea unei Românii democrate şi independente, şi nu aşa-zisei “Republici Populare”.

Tratatul de la Yalta şi prezenţa trupelor sovietice au dus, însă, la un rezultat cu totul diferit. Nu am putut niciodată crede că la Yalta România a fost “vândută” de către apuseni Uniunii Sovietice. A fost un proces extrem de subtil care, în cele din urmă, a făcut ca nici Marea Britanie, nici Statele Unite să nu câştige ceva. Punctul lor de vedere a fost mult mai simplist: trupele sovietice controlau deja jumătatea continentului. Stalin trebuie să se simtă în siguranţă. El trebuia cooptat în sistemul de securitate mondială şi promisiunile lui că va instala sisteme democratice trebuiau crezute.

Dar în loc de un sistem democratic, am fost forţat să accept guvernul lui Petru Groza şi al complicilor săi comunişti, şi în loc ca România să fie considerată membră a naţiunilor alite, ea a fost tratată ca ţară ocupată. Timp de cinci luni am refuzt să semnez orice decret al acestui guvern ilegal (august 1945 – ianuarie 1946, n.n.), şi în cei doi ani în care am rămas în Ţară, am protestat vehement împotriva devastărilor, teroarei, crimelor şi tuturor celorlalte infamii comise de Armata Roşie şi de colaboratorii ei. Totul, însă, a fost zadarnic: soarta Ţării noastre fusese pecetluită cu mult înainte.

Dar toate acestea nu trebuie să ne facă să uităm adevărul: iniţiatorii Actului de la 23 August l-au săvârşit exclusiv în interesul patriei, chiar dacă prin aceasta îşi periclitau propia lor existenţă. Noi am sperat să scurtăm calvarul României şi să scoatem Ţara dintr-un război în care nu exista nici cea mai mică speranţă de victorie, indiferent de cursul pe care acest război l-ar fi putut lua. În cele din urmă, România a contribuit la victoria Aliaţilor împotriva Germanii naziste şi Armatei române i-a venit menirea de a elibera pământul nostru strămoşesc al Transilvaniei. Faptul că am fost trădaţi la Conferinţa de Pace de la Paris şi că am fost subjugaţi nu a putut fi împiedicat, cum nu a putut fi împiedicată tragedia Cehilor, a Slovacilor sau a Polonezilor.

S-a insinuat uneori că l-am îndepărtat pe Antonescu de la putere din motive dictate de o animozitate pe care i-o purtam. Este un neadevăr flagrant. Niciodată nu voi putea uita nobleţea uneia dintre primele măsuri luate de Mareşal după venirea sa la conducerea Statului, şi anume invitarea mamei mele de a reveni în Ţară din exilul ei. Este drept că l-am considerat pe Antonescu ca foarte sever şi, uneori, orgolios, dar niciodată nu i-am pus la îndoială calitatea de bun român. Am fost într-adevăr spionat de agenţii săi, iar colaboratorii lui aveau prea puţin respect pentru drepturile constituţionale ale românilor, dar un monarh constituţional nu poate fi influenţat de interesele sale personale, nici nu poate asista cu pasivitate la tragica prăbuşire a patriei sale, doar pentru că însuşi conducătorul armatei considera aceasta o problemă legată de “onoarea” sa personală. Monarhul Constituţional reprezintă pe toţi românii şi le apără interesele. În faţa unor asemenea responsabilităţi, considerentele de ordin personal nu contează.

Este totuşi necesar ca personalitata lui Ion Antonescu să fie reconsiderată cu mare atenţie şi este dincolo de orice îndoială faptul că parodia de proces ce i-a fost intentat nu are nimic de-a face cu ideea de justiţie. Comportarea demnă a lui Antonescu merită admiraţia românilor. Iuliu Maniu l-a caracterizat pe Mareşal drept “adversar, nu duşman”. Şi Antonescu a rămâs până în ultima clipă Român credincios. Condamnarea sa la moarte reprezenta o capcană şi pentru mine: dacă aş fi consimţit să-l graţiez, aş fi fost înfierat “nazist”; dacă, însă, i-aş fi refuzat graţierea, aş fi fost considerat lipsit de “patriotism”. Mareşalul a înţeles bin această dilemă şi de acea a refuzat să facă cerere de graţiere.

A fost o situaţie de mare complexitate, în care tragediile personale se împleteau în marea tragedie naţională şi curajul soldaţilor şi a tuturor cetăţenilor se alătura de bucuria lor că, în fine, se va face pace şi că democraţia nu va întârzia să se instaureze. Dar, într-un singur an, toate aceste speranţe s-au spulberat, idealurile ne-au fost zdrobite, anihilate de regimul comunist.

Pentru Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu şi o mână de oameni care au reprezentat Partidul Comunist Român de la sfârşitul războiului, manipularea semnificaţei Actului de la 23 August reprezenta modalitatea ideală de a dobândi legimitate în ochii naţiunii. Dar, în cele din urmă, toate eforturile lor au dat greş: poporul român s-a dovedit capabil de a face distincţia între adevăratul patriotism şi cel elaborat de Academia “Ştefan Gheorghiu”.

Hotărârea recentă de a declara ziua de 1 Decembrie zi naţională a României este binevenită, căci ea poate reflecta unitatea noastră spirituală şi autentica noastră identitate naţională. Totuşi, nu trebuie să uităm adevărata semnnificaţie a Actului de la 23 August. El a oglindit dorinţa noastră de a denunţa temporara alianţă cu dictatura şi alianţa străină de fiinţa patriei oastre.

Prin Actul de la 23 August, au fost salvate zeci, poate sute de mii de vieţi care ar fi fost sacrificate zadarnic, şi chiar după cifre furnizate de germani, s-a scurtat cu cel puţin şase luni al II-lea război mondial. Cei care susţin astăzi că trebuie să “revenim la Europa” nu trebuie să uite că acesta a fost exact scopul Actului de la 23 August. Cei care ne cer astăzi să restabilim democraţia trebuie să-şi amintească că aceasta este exact ceea ce România s-a străduit să realizeze deja în 1944. În August 1944, România şi-a adus tributul la ctitorirea Lumii Libere şi, de atunci, aşteaptă încontinuu reciprocitate din partea restului Europei.”

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră