A murit caricaturistul Mihai Stănescu. El a criticat deschis regimul Ceauşescu, scriind, prin desen, "jurnalul Epocii de Aur"

14 Apr 2018 | scris de Marina Constantinoiu
A murit caricaturistul Mihai Stănescu. El a criticat deschis regimul Ceauşescu, scriind, prin desen, "jurnalul Epocii de Aur" Galerie foto (12)

Omul care a ţinut o ţară întreagă sub lupă, ani în şir, în timpul comunismului, dar şi după, vorbind despre noi şi despre sine, desenând, caricaturistul de excepţie Mihai Stănescu a încetat din viaţă.

Anunţul a fost făcut de fiica artistului, Daiana Stănescu, pentru Realitatea.net. Aceasta a precizat că tatăl său s-a retras din activitate şi de pe scena publică în urmă cu trei ani şi jumătate. Ea a cerut discreţia presei şi a opiniei publice, precizează news.ro.

Născut la 20 iulie 1939, în satul Grădiştea, lângă Mizil, Mihai Stănescu a fost singurul caricaturist român care, trăind la Bucureşti, a criticat în mod deschis regimul lui Nicolae Ceauşescu. Ne-a ştiut toate secretele, nouă, românilor trăitori în comunism, ne-a urmărit stând la cozi, bârfind, fugind din ţară, făcând amor sau îndreptându-ne antenele spre bulgari, sârbi sau unguri, unde puteam urmări şi programe de televiziune normale, nu doar osanale aduse lui Ceauşescu.

El a absolvit liceul la Buzău şi apoi, contrar sfatului mamei sale de a se înscrie la Medicină, a urmat la Iaşi liceul de arte plastice, unde a fost înscris în anul II. În 1966, el a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti.

Dacă stăm bine şi ne gândim, poate şi datorită lui am reuşit să trecem peste aberaţiile unui sistem totalitar. Mihai Stănescu a scris, prin desen, "jurnalul Epocii de Aur". 

După facultate, Mihai Stănescu a fost repartizat la Ministerul Turismului, unde a făcut grafică publicitară, de unde a demisionat după 6 ani. A revenit după un an şi a mai lucrat alţi şase ani. În 1978, a devenit liber-profesionist.

În anii 1970 şi 1980 a câştigat numeroase premii internaţionale.

În 1992, Mihai Stănescu şi-a deschis un magazin lângă Sala Palatului. Magazinul, „Erata", a funcţionat până în februarie 2016. Aici au fost vândute căni, cărţi poştale, tricouri şi sacoşe de pânză imprimate cu desenele sale, dar şi albume de caricatură şi desene originale ale artistului.

A supravieţuit desenând şi, prin desenul său, i-a încurajat şi pe alţii să meargă mai departe. 

Într-un interviu pe care mi l-a acordat, la 1 noiembrie 2004, pentru cotidianul Jurnalul Naţional, l-am întrebat pe Mihai Stănescu dacă a urât vreodată statul. Mă gândeam la statul român, căci el critica regimul comunist prin caricatura sa.

Mi-a răspuns, atunci, mai în glumă, mai foarte în serios şi amar: 
"Eu uram statul la coadă, şi statul în Guvern. Dar cel mai mult îl uram pe dictator, pentru că eu cred că de la el ne veneau toate necazurile şi probabil şi de la noi, că nu eram în stare să zicem ceva, să trăim mai bine. Îl aplaudam cu toţii-n cor, ne-am meritat soarta. Au fost câţiva disidenţi, dar nu aşa, de talia celor din Ungaria sau Polonia. Eu eram trist, aşa cum era multă lume, că nu puteam face mai nimic. Mai făceam şi eu câte un desen, îl arătam la prieteni şi mă comportam ca un om liber, aşa am supravieţuit. Ce gândeam, aia desenam. Mă certau unii, mă mai interziceau alţii, dar nu mă lăsam. Asta e cu libertatea.

Statul? Noi nu ştiam prea bine. Nu era Guvern adevărat, nu erau alegeri libere, deci nu-i puteam învinui pe ăia care aplaudau decât pe cei care conduceau".

Unul dintre cele mai cunoscute proiecte ale lui Mihai Stănescu a fost seria de fotografii cu fiica sa Daiana Stănescu, pe care a fotografiat-o, în aceeaşi rochie, între vârstele de 6 şi 29 de ani.

Expoziţia „Daiana, la diferite vârste, fotografiată în aceeaşi rochie", a fost vernisată în 2003, la salonul de carte Bookarest şi reluată în 2004, la Galeriile Orizont din Bucureşti, reaminteşte news.ro.

Mihai Stănescu este autorul logo-ului „Bookarest", sub care a funcţionat, până în 2006, târgul de carte de vară de la Bucureşti (în prezent, denumit „Bookfest"). 

În decembrie 2000, preşedintele României de la acea vreme, Emil Constantinescu, i-a acordat Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de „Cavaler", „dorind a-i răsplăti meritele excepţionale pentru realizări artistice şi pentru promovarea culturii".

„Prin anii '80, am început să trimit lucrări la concursuri internaţionale, am luat premii... Şi eu mă comportam că un om liber, adică eu desenăm ce voiam, nu mi le publicau, umblăm cu ele în geantă, le arătăm la lume pe stradă. Luasem un premiu în '82, în Japonia, unde fuseseră vreo 10.000 de concurenţi. M-au lăudat şi în presă la noi. Imediat după ce m-am întors, am scos o carte, un album care n-avea titlu, se chemă «Mihai Stănescu». Am profitat atunci, pentru că Ceauşescu tocmai hotarise că nu mai este cenzură, că fiecare instituţie răspunde de ceea ce face. Şi eu imediat am scos cartea, am dus-o la noi la Uniune, am semnat-o noi, am tipărit-o la noi la tipografie şi am vândut-o la Fondul Plastic. La lansare, la Căminul Artei, au fost 5 persoane (eu, două feţe şi familia Dinescu). După o zi, a aflat lumea şi a început să cumpere. După vreo patru zile, a aflat şi ministrul Culturii, doamnă Suzana Gidea, şi a interzis-o, a dat pedepse pe la Uniunea Artiştilor, i-a pedepsit pe cei care au semnat. Mie nu a putut să-mi facă nimic, pentru că luasem deja un premiu afară şi de-abia mă lăudaseră. Dar a venit Poliţia acasă la mine, au deschis, au intrat în lipsă mea, au căutat cărţi. Acest album s-a tipărit în 5000 de exemplare, 4000 s-au vîndut în patru zile şi 1000 le-au retras”, povestea Mihai Stănescu într-un interviu acordat Revistei Tango.

„Au procedat prost, pentru că, totuşi, cartea s-a multiplicat şi aşa am devenit eu celebru. Asta era în 1982. În '85, am încercat să mai fac o carte care se chemă «Umor 50%», pentru că se făcea economie la căldură, la mâncare, la gaze, la toate, şi-am spus că şi la umor trebuie să facem ceva economie. S-a tipărit, dar n-a mai apucat să iasă din tipografie. Amândouă au fost scoase după Revoluţie şi s-au vândut", a adăugat atunci Mihai Stănescu. 

În acelaşi interviu din noiembrie 2004 l-am întrebat pe Mihai Stănescu cum de nu a emigrat.

"Păi, n-am emigrat pentru că nu ştiam să fac cerere de emigrare. Eu, dacă aş fi emigrat, aş fi emigrat legal. Pentru că am fost de multe ori în străinătate, am câştigat multe premii d-astea, la concursuri de caricaturi, şi-atunci ăştia erau nevoiţi să îmi mai dea şi viză. Mai făceam şi eu scandal, mai făceam şi câte-o grevă, şi-atunci îmi dădeau viza. Deci puteam să rămân.

Chiar mi s-a oferit în America o slujbă. La un ziar, caricaturist. Mă plăteau cu 6.000 de dolari. Dar am zis că nu-mi trebuie mie piscină, nu-mi trebuie mie bani! Mai bine în România, mă mai ştie lumea pe stradă, mă întâlnesc cu oamenii. În America, mergi, nu întâlneşti pe nimeni, nu-ţi zice nimeni că te iubeşte, că te urăşte, că te apreciază.

Şi probabil că d-asta. Sau poate că eram şi ceva patriot. Dar e mai bine pentru un artist să trăiască într-un loc în care suferă mai mult, pentru că atunci e mai inspirat. Eu, atunci, în perioada de dinainte de 89, aveam idei foarte multe şi foarte bune. De-asta am luat şi premii, pentru că majoritatea desenelor mele erau cu iz politic. Acum nu mai am aşa idei, pentru că sunt liber şi nu mai sunt încrâncenat. Cum zicea şi Cioran, "distatura te întăreşte, democraţia te moleşeşte!". I-am lăsat pe alţii tineri să se afirme şi să combată democraţia noastră şubredă".

Nu te poţi sătura să scrii despre Mihai Stănescu. Pur şi simplu. Mai ales dacă ai avut norocul să îi treci prin viaţă. Îţi revin în minte scene, replici, priviri. Atât de des privea în jos, parcă ruşinat de noi, de vremurile pe care le-am trăit şi le trăim! 

Când a împlinit 74 de ani, l-a sunat cineva de la Jurnalul Naţional, să îl întrebe cum se simte, ce are de gând maestrul. A răspuns cum numai el putea răspunde: “Împlinesc 74 de ani, însă par de 73 de ani. M-am născut la aceeaşi dată cu împăratul Etiopiei, Haile Selassie I, întrun sat de lângă Mizil. Nu obişnuiesc să-mi serbez ziua de naştere, particip la aniversările altora şi fac aceeaşi glumă la sfârşitul petrecerii, adresându-mă gazdei: . (...) M-aţi întrebat ce a contat în cariera mea, talentul sau norocul? Am avut noroc să trăiesc în timpul Dictaturii, altfel cărţile mele n-ar fost interzise, iar eu n-aş fi devenit cunoscut. Nu sunt nostalgic precum cei de la postul tv care şi-au propus să reabiliteze familia Ceauşescu, difuzând emisiuni la care participă aceeaşi invitaţi, printre care foşti militari beneficiari de pensii nesimţite. De la aceştia aflăm cât de umani erau cei doi dictatori care au ordonat uciderea revoluţionarilor de la Timişoara, câte accidente a făcut Nicuşor când se urca la volan, câţi amanţi a avut Ceauşeasca, etc."

N-a trăit 100 de ani, deşi ne-ar fi trebuit nouă, în special. Întrebat, tot de Jurnalul Naţional, ce desen l-ar reprezenta atunci când va împlini 100 de ani, a spus: "Cred că s-ar potrivi desenul, apărut în luna mai 1968, în revista Flacăra, care reprezintă un bătrân bolnav, în pat, cu medicamentele alături, pe noptieră. Pe uşă, intră Moartea cu coasa, iar el zice: Doamne, am trăit s-o văd şi p-asta!” ”. 

Am trăit s-o scriu şi pe asta: "Drum lin, Mihai Stănescu! Dumnezeu să te odihnească!".

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră